Mammuth (2010), Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Deci: tocmai te-ai pensionat din slujba de măcelar. Afli că pentru a-ţi putea primi pensia pe drept meritată e nevoie să aduci un vraf de acte de la vreo zece foşti angajatori pentru o perioadă ce acoperă practic întreaga ta viaţă de adult. Şi încerci să le obţii. Chiar dacă asta înseamnă coborârea în bezna unui trecut care e gata să ţi se prăbuşească în cap şi să te facă una, două cu pământul. Între timp se petrec tot felul de lucruri, care mai de care.

Pentru rolul principal s-a ales folosirea unui anume Depardieu Gérard, care e chiar ok aşa, pletos şi blond, dar delicioasa Yolande Moreau fură spectacolul, ca întotdeauna. Pentru cine nu-şi aduce aminte, Benoît Delépine şi Gustave Kervern sunt cei doi meseriaşi regizori care au dat lumii capodoperele Aaltra şi Louise-Michel. Ca de obicei în cazul lor, avem şi o doză sănătoasă de critică socială, dar nu vârâtă pe gât, cum ştim că se mai practică, ci dozată cu cap, plină de cinism şi garnisită cu umor brutal şi eficient. Oamenii simpli nu par deloc nişte „eroi ai clasei muncitoare”, ci şi, acolo unde e cazul, urâţi, limitaţi, cu burţi, guşi, manii şi ciudăţenii, aşa, ca oamenii, şi priviţi cu o reconfortantă duioşie.

Ceea ce, pentru mine, face toată diferenţa din lume.