Am observat că, cel puţin în mediul online, una dintre cele mai folosite metode de eliminare a răspunderii / responsabilităţii pentru cele scrise în legătură, bunăoară, cu o carte sau un film e să afirmi (oare am detectat uneori şi un dram de neverosimilă mândrie mascată?) că nu eşti critic, ci un simplu cititor/privitor care-şi dă şi el cu părerea, deci că orice opinie emisă e scutită aprioric şi definitiv de judecata critică a celui care, citindu-ţi cronica, nu e de acord cu tine (laudele sunt, totuşi, bine primite). Ca un vajnic vizitator al locurilor comune de tot felul, nu mă pot abţine să nu folosesc şi eu această debilă scuză, nu pentru a a mă pune la adăpost de oareşce critici ce mi-ar putea viza opiniile, ci mai mult de amorul artei.

Asghar Farhadi – Nader și Simin, o despărțire (2011)

Există un citat din Wittgenstein care m-a pus serios cândva pe gânduri şi care sună astfel: „ei sunt, pentru a spune aşa, cu toţii răi şi cu toţii nevinovaţi.” Formularea aceasta ar putea sluji cu mare îndreptăţire drept moto celui mai recent film al lui Asghar Farhadi (Ursul de Aur 2011). Am o slăbiciune pentru dramele iscate în jurul unor chestiuni morale şi pentru acei rari artişti care le abordează într-o manieră nuanţată. Farhadi este un extraordinar creator de tensiune dramatică, a dovedit asta deja în Despre Elly (2009), iar acum foloseşte aceeaşi reţetă pentru a-şi adânci consideraţiile pe aceste teme. Pretextul de la care se porneşte este un incident violent care provoacă o nenorocire şi crează vrajbă între două familii iraniene. Vina pentru cele întâmplate pare un cartof fierbinte aruncat din mână în mână de cei implicaţi sau, pentru a păstra tematica folosită în campania de promovare a TIFF-ului, o minge aruncată de la unul la altul de către participanţi şi care îi pătează pe toţi cei la care ajunge. Perspectivismul lui Farhadi e reconfortant într-o lume a tuşelor groase, a albului şi negrului, a lipsei unei benefice ambiguităţi. Totul putea eşua foarte uşor în ilustrarea – a câta oară – a clasicei parabole a minciunii care, odată rostită, intră în lume rostogolindu-se şi umflându-se pe principiul bulgărelui de zăpadă.  Aici, rostirea adevărului, sau a ceea ce ar putea fi adevărul, nu face decât să încurce şi mai mult lucrurile. Ritmul în care „adevărurile” se succed dă imaginea unui mozaic problematic şi în perpetuă mişcare, finalul deschis pe care l-am anticipat şi la care am sperat nefăcând decât să întărească şi să confirme o viziune regizorală care mi s-a părut fermă şi subtilă. De nota 10 (zece).

Din motive de coolness şi underground, am sabotat festivitatea de deschidere din Piaţa Unirii şi am ales un film pe care Mihai Chirilov îl inclusese pe lista cu filme de neratat la TIFF 2011: Noir Venus / Venus neagră (regia: Abdellatif Kechiche). După o oră de la intrarea în cinema, am realizat şi motivul acestei recomandări: evitarea înghesuielii de la deschiderea oficială, cele două filme suprapunându-se ca interval orar. Astfel, directorul artistic al festivalului s-a asigurat că cel puţin o mică parte din curioşii cinefili va merge pe mâna lui şi va intra la fostul cinematograf Republica pentru a viziona această dramă istorică de 159 minute de un clişeism zdrobitor, pe alocuri jignitor pentru spectator. Incredibila poveste a unei hotentote din Cape Town care, pe la 1800, e prezentată într-un sordid freak-show şi purtată de-a lungul Europei de către stăpânul ei îi dă prilejul regizorului să pună în scenă situaţii în care personajele albe se dovedesc, programatic, a fi nişte ticăloşi manipulatori, avizi de bani şi perverşi, în timp ce singura ce dă dovadă de umanitate e chiar biata creatură abrutizată şi prezentată drept veriga lipsă dintre primate şi om. Povestea bunului sălbatic după un caz real. Highly not recommended!

Mâine revin cu fotografii.