Mi-a apărut un fel de poem în DILEMA VECHE, parte a unui foarte viitor volum. A se scuza figura uşor dementă care apare pe site. E o poză făcută la Gărâna şi eram destul de obosit 😀

Pe pleoapă-mi stă cruce.

Nimic nu o mîngîie
nimic o învăluie
– o tăinuieşte orbita
sub crustă.

De departe, din vis vii,
mi te apropii,

Te frîngi,

Închisă, de teamă înveţi
a răbda timpul
prin preajmă, cu tine
deprinzi să îl ai,
să-l dezghioci
de pe oase,

Să-l fii,

Rană mai vie
ca orice memorie.
M-astîmperi – pe gură-ţi ies
vorbe străine şi oarbe.
În mine te-apleci
ca-ntr-un vid să mă scoţi.
Ca nimănui altuia
îmi chemi moartea pe nume,

Îi eşti cea mai aproape,
îi ceri să plece
de unde-a venit
şi îngădui
să-mi treacă trupul
din mînă
în mînă.

Mai mult îndrăzneşti ca oricine
pătrunzi fără preget
în inima,-n iarna
şi-n întunecimea-mi.

Plăpîndă şi dură
plîngi, taci,
laşi ceas după ceas timpul
să curgă,
tu timp vrei să-ngădui
să-mi fie.

via Dilema Veche