Sunt autori din care nu e nevoie să citeşti o sută de pagini pe zi. Sau ceva. Ba dimpotrivă.

„Sfredelea bezna dinspre răsărit ca un satelit obscen al aşteptatului soare, urlând şi mugind în depărtare, cu lumina lungă a farului străpungând desişul de mesquite şi închipuind din noapte gardul nesfârşit ce mărginea bucata de drum drept, apoi înghiţindu-l iar, milă după milă cu tot cu fire şi cu stâlpi, în întunericul din urmă, unde aburul de cazan s-a risipit încet în orizontul proaspăt şi palid, sunetul a răsunat cu întârziere şi el a rămas nemişcat, cu pălăria în mână, în cutremurarea trecătoare a pământului, uitându-se după el până ce nu s-a mai văzut.”

„Când bătea vântul în nord, îi auzeai: caii şi răsuflarea cailor şi copitele cailor îmbrăcate în piele netăbăcită, zăngănitul suliţelor şi târşâitul continuu în nisip al prăjinilor de traglă, ca trecerea unui şarpe uriaş, şi băieţaşii goi pe cai sălbatici, veseli ca nişte călăreţi de circ şi mânând înaintea lor caii aceia, şi câinii alergând cu limbile de-un cot, şi sclavi pe jumătate goi venind în urma lor pe jos, încărcaţi cu poveri grele, şi deasupra tuturor murmurul grav al cântecului lor de drum pe care-l cântau călări, un neam şi năluca unui neam trecând într-un cor lin prin acel pustiu mineral înspre întuneric, ducând cu ei ca pe un graal, pierdută pentru toate istoriile şi pentru toate memoriile, esenţa vieţilor lor lumeşti, efemere şi violente.”

Cormac McCarthy, Căluţii mei, căluţi frumoşi, Ed. Polirom 2011, traducere de Iulia Gorzo