Pe 6 octombrie, Academia suedeză anunţa printr-o succintă declaraţie, preluată instantaneu pe toate canalele media, câştigătorul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2011: era vorba de poetul suedez Tomas Tranströmer care, „prin imaginile sale condensate şi translucide, ne oferă o perspectivă proaspătă asupra realităţii”.

Vestea i-a pus pe mulţi în încurcătură. Avem de-a face de departe cu cel mai ilustru necunoscut dintre nobelizaţii ultimilor ani. Despre Herta Müller se mai auzise câte ceva, graţie comentariilor muşcătoare la adresa unor cunoscuţi adepţi şi practicanţi ai teoriei rezistenţei prin cultură din timpul comunismului, iar câştigătorul de anul trecut, Mario Vargas Llosa, este negreşit nu doar un uriaş scriitor, ci şi o adevărată vedetă internaţională. Casele de pariuri au părut cel mai bine informate, situându-l pe Tranströmer încă de anul trecut pe lista scurtă cu candidaţi. Surprinsă n-a fost doar masa de simpli cititori care caută în literatură un refugiu, iar în Nobel un imbatabil ghid de lecturi. O sumedenie de literaţi nu auziseră decât vag de el, darămite să-l mai şi citească. Deh, e mai profitabil să citeşti zece volume ale unor poeţi de cartier, cu care ai băut poate şi o bere, decât pe cele ale unui suedez obscur al cărui nume te duce cu gândul la nişte personaje de desene animate japoneze. Ironiile nu au întârziat să apară. Cât de convenabil, nota Tim Parks pentru The New York Review of Books, că, în aceste vremuri de criză economică, premiul în valoare de 1.3 milioane de dolari rămâne acasă, în Suedia!

Acum, orice poet care câştigă Nobelul înseamnă o lovitură dată industriei cărţii. Şi necunoscut, şi de necitit – un adevărat dezastru pentru editori! N-o să zăbovesc acum şi aici asupra situaţiei poeziei printre artele surori, poate doar dramaturgia având o soartă mai ingrată din perspectiva asta. Cu un marketing eficient poţi vinde zeci de mii de volume ale unor autori la modă precum Philip Roth sau Amos Oz, nume oricum notorii şi traduse deja peste tot în lume, inclusiv la noi. Dar Tranströmer? Aşa că mai nimeni nu s-a simţit prost că nu-l citise: în confortul pe care ţi-l oferă apartenenţa la majoritate nici n-ar fi avut de ce. Asta chiar dacă, în România, lui Tranströmer i se traduseseră nu unul, ci două volume: Pagini din cartea nopţii şi Taina cea mare, ambele întâmpinate la apariţie de o tăcere asurzitoare. Putem spune că facem parte, dintr-un punct anumit de vedere, dintr-o naţiune de privilegiaţi: Tomas Tranströmer şi Herta Müller s-au întâlnit în România! Unde? Pe raftul cu reduceri din librării…

Alegerea lui Tranströmer a dezorientat şi a dat, după cum era de aşteptat, apă la moară conspiraţioniştilor şi contestatarilor care, an după an, abia aşteaptă prilejul de-a invoca ba lipsa de imparţialitate a juriului, ba suspecta aplecare spre activism sau spre stânga a autorilor, pe scurt, folosirea unor criterii extra-literare, uitând un fapt, cred, elementar, şi anume că dintotdeauna literatura mare a însemnat şi „altceva decât literatură”. Înverşunarea unor comentatori care se deziluzionează periodic când Nobelul nu reuşeşte să se ridice la un statut cu care chiar ei l-au investit poate fi comică. În fine, cred că orice poet care câştigă Nobelul, indiferent care e numele său, înseamnă o nouă, meritată şansă dată poeziei. Poate avem nevoie să ni se reamintească periodic că literatură înseamnă şi altceva decât volumele de proză vândute la pachet cu un ziar. Poate că ne-ar prinde bine să ne mai ridicăm din când în când din fotoliul comod al obişnuinţelor noastre livreşti şi să răspundem unor provocări, căci nu altceva decât o provocare e orice volum de poezie bună.

Am încercat în câteva rânduri să-mi imaginez scenariul absurd în care desemnarea câştigătorului Nobelului ar cădea în sarcina unui comitet format din specialişti români. Rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: o comedie neagră semnată Corneliu Porumboiu.

Articol apărut în Ziua de Cluj.