un film imens. ar trebui să scriu pagini întregi, or mie nu-mi place să scriu mult. de-aici, provocarea de a rezuma într-un mod clar şi eficient toată filosofia, toată poezia şi toată frumuseţea filmului. printre altele, călăuza a fost primul film pe care l-am văzut cu tata, la braşov, când aveam vreo 8-9 ani. dar asta n-are relevanţă aici, e doar un zâmbet de-al meu, puţin nostalgic, puţin ghiduş.

undeva în lumea noastră, în zilele noastre, există Zona. întâmplător, se găseşte în apropierea unui mic oraş rusesc, dar ar putea fi oriunde. ce este zona? mulţi cred că e locul unei vizite extraterestre petrecute cu ceva vreme în urmă, o suprafaţă imensă unde nimic nu mai este cum ar trebui să fie şi unde legile fizicii şi legile accesibile omului, în general, nu se mai aplică. un loc diferit, periculos. a place alienated unde nu oricine poate intra şi de unde nu oricine se poate întoarce nevătămat. de asemenea, un loc care ascunde o cameră bizară, unde dacă-ţi pui cea mai fierbinte dorinţă, ea îţi va fi împlinită. „but not just any wish comes true here, but only your innermost wish. not what would you holler at the top of your voice. coming true here is only what’s in line with your nature, with your essence, of which you know nothing. but it’s there, in you, directing you all your life”. e destul de complicat. what is it you really, subconsciously, wish for? eşti pregătit să ştii şi să primeşti împlinirea acestei dorinţe? unii au murit încercând, alţii au renunţat şi s-au întors, alţii au reuşit. cel care, pe parcursul anilor, i-a ajutat pe mulţi să pătrundă în zonă este el, călăuza, stalker. iar el spune: „the zone is a complicated system of traps and they’re all deadly. …[…] it may even seem capricious. but it is what we’ve made it with our condition…i think it lets pass those who lost all hope. not good or bad, but wretched people.” cei doi pe care-i călăuzeşte de data asta sunt profesorul şi scriitorul. no names, no biographies. just two people searching for something. pe undeva, filmul e aproape o parabolă a creştinismului. dar e şi altceva. cel mai mult pare a fi o călătorie interioară, plină de pericole şi de seemingly impossible obstacles. a journey toward one’s self. frumos şi al naibii de greu.

cinematografic, filmul este o poezie. la fel cum este o muzică qvasi-psihedelică, o grafică în sepia, o fotografie realistă sau un decor de teatru. pe undeva, foarte, foarte vag, mi-a adus aminte de portocala mecanică, unde am întâlnit aceeaşi uimitoare împletire de stiluri şi de cadre, formând un tot extrem de bine închegat. coincidenţă sau nu, beethoven pe coloana sonoră a ambelor filme, care oricum, sunt diferite ca oceanul de uscat. deşi…

ar mai fi multe de scris, dar mă opresc aici, e cel mai bine. şi nu-i un film despre care să spun: enjoy. mai degrabă prepare yourselves.