Venise momentul ca o nouă etapă din viaţa mea să fie ilustrată pentru posteritate, aşa că i-am cerut unui celebru artist să-mi realizeze portretul. O vreme n-am mai auzit de la el. Peste ani, când ne-am reîntâlnit, mi-a mărturisit că lucrează încă la comanda pe care i-o încredințasem şi că, de când îl însărcinasem cu misiunea aceasta aparent lipsită de dificultate, nu se mai putea concentra asupra nici unui alt proiect. Retras la mănăstire, în vârf de munte, abandonase orice legătură cu familia, cu prietenii, cu admiratorii – cu lumea. Recitise toate cărţile şi articolele pe care le publicasem de-a lungul vremii, în care rămânea cufundat cu lunile înainte de a îndrăzni să ridice penelul pentru a trasa chiar şi cea mai neînsemnată linie a chipului meu. Mi-a destăinuit că e fascinat de opera mea şi că respectul pe care mi-l poartă îl împiedică să iniţieze o asemenea întreprindere nepregătit, în necunoştinţă de cauză. Noi şi ascunse faţete ale personalităţii mele de proporţii fabuloase i se dezvăluiseră – printre altele, a pomenit de păpuşile ruseşti matrioşca, de jocurile de oglinzi care, se spune, multiplică realitatea la infinit şi de înţelepciunea orientală a profunzimilor, de crearea şi distrugerea ciclică a lumii şi de credinţa în perfecţiunea începuturilor pe care o îmbrăţişase mulţumită mie. Fără ca toate aceste elemente să fie luate în considerare, portretul ar fi reprezentat nu doar o mistificare grosolană a realităţii, ci şi un abandon al chiar crezului său artistic.

A trebuit să mă resemnez.