În ultimul timp cochetez tot mai serios cu ideea de a purta pălărie. E ceva la care cuget de mult, nu o toană de moment. În definitiv, în viaţa oricărui bărbat vine o vârstă când se impune să ia nişte hotărâri importante pentru el şi familia lui, adică să se dovedească responsabil. E limpede că-mi trebuie ceva de calitate, eventual o pălărie mare, din piele, în genul celor purtate de faimoşii gaucho, pe care am pus ochii în călătoriile întreprinse în pampasul Patagoniei. De bună seamă că va fi necesar să mă întorc acolo, căci lucruri ca acesta nu se găsesc oriunde şi nici vorbă să lași în seama unor ageamii care nu ştiu deosebi o pălărie autentică de una contrafăcută grosolan. E drept, va trebui să fiu cu mare băgare de seamă: la vârsta mea, o călătorie de o asemenea anvergură mi-ar putea fi fatală. Nu trebuie să uităm nici că, acolo, ochiul larg deschis al malariei privește scrutător deasupra tuturor. Ca să nu mai punem la socoteală costurile expediției  care mi-ar depăşi cu mult modestele venituri, obligându-mă la împrumuturi cu dobânzi fabuloase, lichidate ulterior, în cel mai bun caz, de către nepoţii copiilor mei. Şi oricum, am înţeles că pălăriile astea nu se vând chiar oricui. Una peste alta, e cam mult spus că îmi doresc asta. Iar despre calitate, chiar nu ştiu ce să zic – din câte îmi amintesc, prea păreau făcute de mântuială.