Deci avem două drumuri: unul care duce drept la ţintă, celălalt, absurd de sinuos. Oamenii o apucă din principiu pe cel mai lung, ştiindu-se că îndeobşte drumul cel mai scurt e cel mai greu, plin de piedici, accidentat, abrupt, în fine, e făcut să fie parcurs doar de fanatici. Or nimeni nu vrea să fie considerat un fanatic. În realitate, în cazul de faţă lucrurile stau tocmai pe dos: drumul cel mai lung e presărat cu obstacole de tot soiul, care îţi îngreunează accesul şi te fac să blestemi momentul neinspirat în care ai purces la el. Pe lângă asta, la tot pasul eşti în pericol să fii jefuit de tâlhari dintre cei mai fioroşi. Drumul cel scurt, dimpotrivă, e domol şi lin ca un vis frumos. Mai mult, peisajul ce te însoţeşte până la destinaţie este senzațional – de parcă ai murit şi ai ajuns în Paradis.

Asta dovedeşte că nu întotdeauna drumul cel mai scurt e şi cel mai greu.