Pătrund într-o încăpere ticsită de oameni și având o masă în centru. Feţe inexpresive şi sobre de bărbaţi mă întâmpină de peste tot. Toţi poartă costume făcute parcă după aceeaşi croială, costume de ciocli. Vreau să mă strecor în faţă, deşi se pare că nu-i nevoie, cu toţii se dau în lături pentru a-mi face loc, de parcă eram aşteptat. Pe masă se află un obiect sferic, mic şi negru. Cu batista îmi şterg ochelarii aburiţi şi mă aplec circumspect asupra lui. Deschid cu atenţie obiectul – un obiect oarecare, n-are importanţă ce anume – şi, în acelaşi timp, nu pot să nu mă întreb: cum poţi deschide un obiect? nu ştiam că un obiect poate fi deschis. Pătrund în el. Înăuntru e întuneric şi bine.

Nu vreau să mai ies niciodată. Dar trebuie.