CRED CĂ SUNTEŢI DE ACEEAŞI PĂRERE: cel mai frumos ano­timp e iarna. Dar nu iarna şuie, fără zăpadă. O iarnă sadea, aşa cum e în calendar pe fila lui decembrie: cu zăpadă groasă, pe care se văd pierzându-se în zare nişte urme de schiuri. Eh, dar anul ăsta calendarul meu e mincinos. Şi mor de necaz. Tocmai în decembrie e mincinos. Uite, întorc o filă: noiembrie. În desen, vânt, ploaie, frunze care cad. Aşa a şi fost. Poftim – septembrie – un măr încărcat. Aşa a şi fost. Priviţi luna august: copii care se scaldă. Şi cât m-am mai scăldat eu toată lâna august în gârla noastră! Şi acum unde-i zăpada? E drept, zilele trecute a început să fulguiască. Un sfert de ceas m-am tot uitat la nori. Urmăream steluţele de nea ce se cerneau de sus, în timp ce ciorile se roteau croncănind. Şi mă durea inima de toţi fulgii care poposeau în băltoace, în fântână sau chiar pe nasul meu.

Aş fi vrut să cadă toţi unul peste altul, să crească zăpada mare, mare, văzând cu ochii. Dar după vreo jumătate de oră fulguiala s-a oprit. Pe câmp a rămas o pojghiţă de zăpadă de vreo două degete, zgâriată de coceni şi buruieni. De atunci s-a mai pornit să ningă de vreo câteva ori. Cum vedeam un fulg rătăcit prin văzduh, deschideam aparatul de radio să ascult buletinul meteorologic. Când auzeam: „Temperatura în scădere”, mi se încălzea inima. Dar pe urmă, aceeaşi şi aceeaşi poveste: „Ninsoare în munţi”.

În munţi, în munţi! Dar în sud-estul ţării? Eh, la urma urmei, bine că cel puţin scade temperatura. Când mă sculam dis-de-dimineaţă, drumul era îngheţat, şanţul bocnă, toate băltoacele – ochi de gheaţă. Dar ce folos: gârla se vedea departe, fumegând. „N-a îngheţat”, îmi ziceam. Şi o ştergeam cu patinele în şanţul din faţa casei. Dar după două-trei ture se făcea ora opt, trebuia să plec la şcoală. Cu nici un preţ în faţa casei nu mai puteam rămâne. Mă lua mama la zor. Îmi luam traista cu cărţi şi patinele şi-o ştergeam pe uliţă în sus, spre şcoală. Unde vedeam o palmă de gheaţă, mă opream, legam la repezeală patinele, şşş… şşş… în sus şi-n jos. Dar pe la zece, gheaţa se înmuia şi, încet, încet, se adeverea, din nenorocire, ceea ce ne spunea tova­răşul profesor: „Că gheaţa tot apă e”. Atunci mă duceam la şcoală.

Am încercat şi cu săniuţa pe dâmbul din dosul satului. De acasă parcă zăream din loc în loc nişte peticele de zăpadă. Dar de-abia prindea săniuţa să zboare, că se şi poticnea într-un muşu­roi, şi apoi luptă-te s-o scoţi. Pe urmă, în câteva zile – halal decembrie – s-a topit şi pojghiţa asta. Au mai rămas doar nişte dungi de zăpadă, pe lângă garduri, aşa ca de-o palmă jumate lăţime. Sania aluneca, dar eu trebuia să stau pe-o rână şi, când o lua ceva mai la stânga, nimerea de-a dreptul în gard. Închipuiţi-vă şi voi: să nimereşti într-un gard viu, cu  spini.

Cât despre schiuri, să nu mai vorbim. În decembrie ăsta, rareori aveam norocul să găsesc o pârtie pentru amândouă. Când îşi lua vânt o tălpică, cealaltă se încleia în noroi şi – poc! – cădeam în nas. Şi-apoi, gândiți-vă, să treci cu schiurile în picioare peste arături şi haturi fără zăpadă. La un moment dat se fac de vreo cinci ocale.

Li se slăbiseră cataramele, legăturile, vreo trei şuruburi s-au şi pierdut. Râdeau copiii de mine. Dar ce, n-aveam dreptate? Socotiţi şi voi 3… 5… 8… 10 decembrie, şi nicio zăpadă ca lumea. Eram sigur, de altfel, că nici n-o să mai ningă. Stăteam seara până la unsprezece să ascult buletinul meteorologic: Nin­ge în munţi… „în munţi ninsoare”. Uf… „Precis, îmi ziceam, în sud-est nu mai ninge.” Halal decembrie! Şi a doua zi… iar cu patinele în şanţ.

Şi culmea! Ieri dimineaţă când m-am trezit, alb peste tot. Căţelul alerga roată ca un nebun, intra cu botul în zăpadă, se rostogolea, strănuta. Găinile nu îndrăzneau să coboare din coteţ. Căzuse o zăpadă grozavă: de unsprezece centimetri jumătate, dar afinată, nu se putea schia, nici patina. Atunci m-am dus la Şcoală. Dar toată vremea mă uitam pe geam şi-mi creştea inima: ningea întruna! De la ora 9 n-am mai avut răgaz să privesc pe geam. M-a scos tovarăşul profesor de matematică la lecţie. Temele nu le scrisesem, iar de cel mai mic multiplu comun nici n-auzisem. Nu-i vorbă, nici de cel mai mare divizor comun n-aveam habar. Nici de luptele perşilor cu grecii, la istorie, nici de complementul circumstanţial de loc, la gramatică. Vă spun drept, nu-mi prea venea la îndemână, dar mă gândeam: „Încă o oră, şi zburd cu schiurile pe deal”. Ce conta cel mai mic mul­tiplu comun? Bine c-a venit iarna! Şi ce iarnă! Iar deseară o să afle toată ţara: „în sud-estul ţării ninge”. Ninge!

În sfârșit, clopoţelul a sunat. Ne-am ridicat ca toţii în picioare. Primul la ieşire am fost eu. Dar nu puteam ieşi. Pe umărul meu se lăsase mâna tovarăşului diriginte:

– Andrei, tu rămâi la meditaţie… până la orele două… şi după-masă, de la trei jumătate. Ai rămas în urmă la toate obiectele.

Ce era să fac? Am rămas în clasă. Am venit şi după-masă. Pe la patru, auzeam copiii chiuind pe uliţe, iar tovarăşul diriginte îmi dădea o fracţie, apoi încă una, şi încă una.

Mă trezeam cu creionul chimic între dinţi, privind pe fereas­tră. Departe, printre prunii din livadă se zăreau nişte mogâldeţe mişcătoare: schiorii! Cinci… ba nu, şase! Acum urcă… S-au oprit… Coboară! Tii, ce alunecă… Unul a căzut. Cine-o fi? De aici seamănă toţi… După căciulă parc-ar fi…

– Numărătorul fracţiei, se auzea vocea tovarăşului – profesor.

– Da… numărătorul…

Am ajuns acasă seara, cu inima cătrănită şi dinţii violeţi.

M-am aşternut pe cel mai mic multiplu comun. Şi pe comple­mentul circumstanţial de loc. Am stat până seara târziu. La orele unsprezece, din aparatul de radio se auzea: „în sud-estul ţării ninge bogat”.

– N-are decât să ningă. Iarna asta n-are nici un farmec.

Privesc fila calendarului. Nu e mincinoasă. Pe câmpuri, zăpadă de două palme, dar prea sunt grele fracţiile astea.  Uf,  de nu le-o fi pus la primăvară? De ce taman în decembrie… chiar ninge atât de bogat?