S-a târât pe scări cum a putut, lăsând în urmă o dâră groasă de jeg şi o duhoare crâncenă, de piele veche lăsată prea mult timp în ploaie. De obicei râcâie la uşă până apare cineva să-i deschidă. A împins uşa cu capul şi s-a furişat, lipindu-se de pereţi, în bucătărie, lăţindu-se, cu un oftat şi cu scârţâit de oase bătrâne, pe preşul înnoroiat unde-şi face veacul. Oare ce-or să spună vecinii? De fapt, cred că s-au obişnuit deja cu ieşirile lui nocturne, cu zgomotele pe care le face, cu ciudăţeniile lui de animal bătrân. Eu unul demult nu le mai bag în seamă. Şi nici pe el: e aproape ca şi cum n-ar exista. Îmi fac pomană că-l ţin pe lângă casă; altul l-ar fi alungat demult cu lovituri de picior. În gunoi am găsit nişte mămăligă râncedă pe care i-am aruncat-o în blidul de pe jos. L-am împins cu piciorul – aţipise – şi i-am făcut semn să mănânce. M-a privit îndelung cu ochii lui goi, în care demult nu mai poţi întâlni vreo urmă de inteligenţă, şi a început să înfulece hulpav. M-am asigurat că mai are şi nişte apă şi l-am lăsat molfăind zgomotos. Ce să-i fac? Doar n-o să-l omor.

În fond, e tata.