teatru 74 şi-a luat numele după modelul teatrelor disidente din polonia comunistă, care se desfăşurau în spaţii mici (acasă la diverşi indivizi, de obicei), şi care, neavând posibilitatea unor nume în adevăratul sens al cuvântului, foloseau ca reper fie numărul casei individului, fie, să zicem, numărul de locuri/scaune disponibile. povestea asta o ştim de la nicu mihoc. la 74 sunt tot atâtea scaune, cu unele mici excepţii, când acestea sunt suplimentate în vederea acomodării unui număr prea mare de spectatori, la vreo ocazie deosebită. aseară a venit marcel iureş cu spectacolul absolut, după un text de ion creangă (ivan turbincă). atunci când mi-am luat bilet de la mihoc (încă mă amuz/înduioşez să-l văd în ipostaza de vânzător voluntar de bilete la teatrul înfiinţat de el, la fel cum mă amuz când îl aud pe laurenţiu spunându-ne din capul scărilor „…şi nu uitaţi vă rog să vă redeschideţi telefoanele mobile după încheierea spectacolului’”, vai ce paranteză lungă, n-am ce face, îmi plac foarte mult parantezele), aşadar atunci când am luat bilet, am văzut numărul de locuri: 102. mi-am zis văleu şi am urcat în turn printre ultimii, ca un adevărat gentleman. (dap, cel mai mare regret al copilăriei mele a fost că nu m-am născut băiat. dar să trecem cu graţie peste asta, are şi existenţa unei femei avantejele ei, chit să în clipa asta i can’t think of one). am plasat-o pe didi în primul rând de scaune, iar eu m-am ascuns undeva în lateral. şi apoi, timp de oră jumate, aproape fără oprire, am râs. învăţată cu un anume fel de spectacole, unde comicul se îmbină de cele mai multe ori cu tragicul, am uitat complet că există şi comedii ca atare, unde stai şi râzi şi te relaxezi. firile înclinate spre depresie, cum este şi a mea, privesc la început cu destulă suspiciune asemenea manifestări neserioase şi frivole. glumesc, evident. vreau doar să subliniez ce uimită am fost să descopăr că pot râde atât de mult, cu atâta uşurinţă. asta nu înseamnă în niciun caz că spectacolul a fost facil. pe cât de lejer şi plăcut ne-a fost nouă să-l privim, pe atât de dificil îmi închipui că a fost pentru iureş să ducă un asemenea text în spinare, să fie pe rând vagabondul alcoolic care savurează o conservă de fasole şi care vorbeşte duios cu castraveciorii muraţi (m-a bucurat nespus să descopăr că nu-s singură pe lume, ştiam eu că de fapt e totul în regulă cu mine), personaj care conţinea totuşi acea urmă de tragic pe care mi-o doream (sic!), şi care face trecerea spre ivan al nostru din poveste, apoi sf. petru şi dumnezeu (dumnezeu a fost prezent cam în toate spectacolele unidramei, pare-se), dracii ăi mici, scaraoţchi, moartea, talpa-iadului etc. treceri rapide de la un rol la altul, gesturi mici dar atât de grăitoare, plăcerea jocului… toate astea şi altele m-au făcut să-l apreciez şi să mă simt bine. şi să vreau să-i mulţumesc, ceea ce n-am făcut deoarece sunt o fricoasă şi deoarece ştiam că oricum va fi asaltat de oameni. ori bietul om poate avea nevoie de un somn bun în loc de patima spectatorilor. dar acum vorbesc ca un moşneag acrit. nu-i frumos. oamenii au tot dreptul să-şi exprime fericirea şi mulţumirea. cumva, undeva, se crează un echilibru. 

oricât de mult mi-am dorit, nu am reuşit să ajung şi vineri la festival, din diverse motive care nu contează prea mult. dar la urma urmei nu a fost şi nu este vorba de bifarea tuturor spectacolelor, ci de savurarea câtorva, precum şi de terapia atât de necesară anihilării, alungării sau măcar amăgirii spaimei. însă spaima este un animal inteligent, care învaţă repede şi care se hrăneşte azi la micul dejun cu otrava pe care i-ai dat-o ieri la cină.

sâmbătă am mers aşadar să văd infanta, după textul savianei stănescu, scriitoare stabilită de ani buni la new york, new york. am să precizez din start că nu am fost foarte atentă la spectacol şi că oricât m-am străduit şi m-am muştruluit, mintea mea s-a încăpăţânat să hălăduiască alene prin deşerturi pline de tăcere şi de lumină violacee, de crepuscul. un vis, ce mai (în ultima vreme am ajuns să fiu obsedată de tăcere şi să am nevoie de ea cum am avut cândva nevoie de tine). actriţa (adriana bordeanu) şi-a făcut intrarea pe scenă cu o energie care m-a scos pentru câteva clipe din letargie. tinerică şi foarte jucăuşă, cu o gamă variată de exprimare şi cu un talent care, odată copt, o va duce, cred eu, departe. în altă ordine de idei, există (dacă bine-mi amintesc) după anumite criterii, două tipuri de spectacole teatrale: primul este spectacolul de tip „text”, iar al doilea cel de tip „intrigă”. am aşteptat o oră şi ceva ca să mă dumiresc asupra naturii infantei, fără să ajung la o conluzie clară. părea o încercare nu prea reuşită de a le îmbina pe cele două. o poveste care se închega spre final, dar care nu te lămurea îndeajuns asupra naturii personajului şi a incertitudinilor de care era frământat. pe scurt, o traumă din copilărie care duce la pierderea identităţii, la un împrumut constant din poveştile altora, la căutări prin joc, rezolvări amânate (atât ale personajului, cât şi ale textului) etc. pe alocuri imagini frumoase şi pline de poezie, pe alocuri fraze puţin cam facile. era ca şi cum un text căruia nu-i lipsea mult să fie foarte bun se împotmolise în ceaţă şi ajungea la noi trunchiat şi neclar. dar repet, eram şi nu eram acolo, s-ar putea să vorbesc balauri. mi-ar plăcea să am textul în faţa ochilor. pe lângă asta, a mai fost şi disproporţia dintre energia aproape inexistentă a celor câţiva spectatori şi vitalitatea zgomotoasă a personajului, care s-a tradus în câteva momente uşor jenante. dar una peste alta, este un spectacol pe care aş vrea să-l revăd.