Arhive categorie: cărţi

Paris Review | Interviu cu Truman Capote

7 Răspunsuri

Pe site-ul Paris Review există o sumedenie de interviuri care mai de care mai interesante cu scriitori. Foarte mijto mi s-a părut cel cu Truman Capote – o lectură deopotrivă instructivă şi captivantă.


„I began writing in fearful earnest—my mind zoomed all night every night, and I don’t think I really slept for several years. Not until I discovered that whisky could relax me. I was too young, fifteen, to buy it myself, but I had a few older friends who were most obliging in this respect and I soon accumulated a suitcase full of bottles, everything from blackberry brandy to bourbon. I kept the suitcase hidden in a closet. Most of my drinking was done in the late afternoon; then I’d chew a handful of Sen Sen and go down to dinner, where my behavior, my glazed silences, gradually grew into a source of general consternation. One of my relatives used to say, “Really, if I didn’t know better, I’d swear he was dead drunk.”

Restul, aici: Paris Review – The Art of Fiction No. 17, Truman Capote.

P.S. Încă unul, că nu mă pot abţine: „Call it precious and go to hell, but I believe a story can be wrecked by a faulty rhythm in a sentence— especially if it occurs toward the end—or a mistake in paragraphing, even punctuation.” Deci, ce să mai. Ce să mai.

The Wittgenstein Files § 1

7 Răspunsuri

Nu există o problemă mare, esenţială în sensul ştiinţific. Problemele sunt de fapt confuzii, interpretări greşite, insatisfacţii sau chestiuni neliniştitoare, nonsensuri, încurcături conceptuale, dificultăţi ale schimbării de atitudine sau ale schimbării felului de a vedea, exemple de dezorientare sau de disconfort mental, crampe mentale, neclarităţi privind gramatica cuvintelor, nemulţumiri faţă de gramatică, etc.

(în Studiul introductiv de Adrian-Paul Iliescu la Cercetări filozofice)


Zece galbeni tăiţei

10 Răspunsuri

SCRIITOR SAU OBSERVATOR

În momentul acela solemn, când gospodina între două vârste arunca în oală o mână de ciuperci uscate calitatea întâi, scriitorul profesionist de patruzeci şi ceva de ani, scund şi îndesat, necăsătorit, intra într-o stare soră cu beţia. Astăzi, înainte să-i sosească obişnuitul oaspete – donatorul de sânge – chiar s-a trezit înjurând încet, de câteva ori, spre bucătăria aceea: – Ghimbir! Pune, în mă-ta şi ceva ghimbir, că aşa se pune în supa de peşte!”

DONATOR SAU DĂRUIT

Din gura lui, pieptul gâştei se auzea cum se sfărâmă, iar fălcile mestecau ritmic, lăsând deseori să se scurgă pe masă stropii de grăsime după ce i se prelingeau din gură. Omul e un animal carnivor care, în cel mai rău caz, ştie să gătească.

DELECTAT SAU ŢEAPĂN

Ea se culcă pe placă, apoi îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup şi pironi privirile-n tavan. Tocmai când fiul era pe cale să pornească cuptorul, ea ridică o mână şi spuse: – Dă drumul la muzică. – Bine, spuse el. Apoi se întoarse şi apăsă butonul, aşteptă să se termine preludiul şi împinse încet placa în cuptor. – Factura la lumină e sub bonurile de tezaur! îşi auzi el mama strigând din cuptor, pe când din casetofon începură să se audă versurile unui cântec deocheat.

SINUCIGAŞĂ SAU ACTRIŢĂ

– Nu te teme dragule, am să te aştept o viaţă întreagă, şi aceasta este o artă, arta de a trăi. Gândindu-se la asta, îi chiorăi stomacul.

OCUPANT SAU OCUPAT

Iar în momentul în care animalul viu se preschimba într-un cadavru, începea să spună porcării greu de imaginat. Într-o zi, puse un crap pe tocător şi înainte de execuţie acesta fu nevoit să audă înjurătura: „Vacă împuţită!”, după care lovitura de satâr îi trimise capul pe podeaua de ciment.

COPIST SAU DEŞERT

Din cauză că avea un ochi albastru şi unul roşu şi ştia, pe deasupra să spună La revedere, Bună dimineaţa, Trăiască preşedintele Mao pe englezeşte, pisica fusese arestată, dusă la interogatoriu şi apoi închisă sub acuzaţia de spionaj. În plus, miliţienii îi găsiseră sub coadă un dispozitiv de ascultare şi un emiţător, iar îndărătul ochiului celui roşu mai găsiseră şi un aparat de fotografiat cu care pozase, în secret, partea întunecată a socialismului chinez.

UMILITĂ SAU DEZBRĂCATĂ

Oamenii de ştiinţă chinezi au reuşit să realizeze o cremă de mărit sânii. Ceea ce demonstrează încă o dată cât de importanţi sunt sânii în viaţa oamenilor.

URMĂRITOR SAU URMĂRIT

O maşină mortuară pe care scria „O viaţă s-a stins, populaţia a mai scăzut” fu cât pe-aci să dea peste ea.

PĂRĂSIT SAU PĂRĂSITOR

Îi ştia toată lumea. Odată ajuns la locurile virane, o punea lângă drum, iar el se pitea după un copac sau o tufă, la doar câţiva metri distanţă. Pe la vârsta de cincizeci de ani devenise abandonator de profesie.

SUPRAVIEŢUITOR SAU SPECTATOR

Deodată din cer începură să cadă picături de ploaie care semănau mai degrabă cu nişte tăiţei. Câinele se scutură de apă şi se ridică:         – Ploaia e curată dar când ajunge pe pământ se face noroi, spuse el. Când am aflat că Supravieţuitorul murise, am simţit că mi se rupe inima. Mi-am luat un telescop ca să îmi amintească de privirea lui pătrunzătoare.

V-am citit din „Tăiţei chinezeşti” de Ma Jian. Poftă bună!  Şi desertul tradiţional (căci coperta iar e ca şi inexistentă):

PS: Filmul din jurul acestei scene nu e comestibil!

Trei tigri trişti

4 Răspunsuri

Citind această foaaarte vioaie carte, plină de scamatorii şi cascadorii ale felinei numite râs, m-am simţit de parcă toată săptămâna mi-aş fi petrecut-o capitonându-mă cu chicote – unele izbucnite, altele făcute provizii – când de fapt săptămâna a fost şi urâtă şi rea.  N-am avut de lucru şi, după ce am terminat-o, am citit această recenzie. Să nu cumva să credeţi că e carte-cult, culme pentru alpinişti iniţiaţi, şi mai ales să nu care cumva să credeţi cum se spune acolo că citind-o, „ai senzația că cealaltă literatură sud-americană, adică marile nume, premiații Nobel, titlurile obligatorii, reprezintă pur și simplu o literatură mai mult sau mai puțin facilă, bestselleruri pentru toată lumea, frumoase, plăcute, dar care rămîn undeva la un nivel superficial, comod, inteligibil și comun”.  Haida!

Cartea e palpitantă (palpită şi ea adică, pe lângă ce s-a înţeles deja, de către neiniţiaţi).  Jocuri peste jocuri de cuvinte şi nu doar jocuri, de-adevăratelea stratageme, trimiteri peste trimiteri uman ticluite (zic uman pentru că n.a.-urile sunt la mare concurenţă cu n.t.-urile din subsol) şi nu e slavă domnului nici Finnegans Wake  în straie noi.  Şmecheria-i că te simţi „iniţiat” (pardon de şmecherie şi şi mai pardon de iniţiat) tocmai pentru faptul că înţdezlegi cu plăcere şi pentru faptul că te bucuri că gândeşti graţie gânditului deja pus în pagini, gândit care se îndreaptă în mod special spre limbaj şi aleateratura care iacta est, (pt. neiniţiaţi: literatura aleatorie, prigonită de literatura potenţială propusă de Raymond Queneau).  Nu puneţi la suflet! Cartea e gustoasă! (nu ştiu dacă să zic pardon sau parol sau paşol).  Iar dacă vă încearcă senzaţia că vă scapă ceva, puteţi reciti: 1. (fie cu resemnare) „Ce mai contează o dungă în plus la un tigru?” 2. (fie cu ciudă): „Mi-am zis că am o baftă porcească să dau peste metafizicieni din ăştia bine hrăniţi, care se îndoapă cu căcatul transcendenţei de parcă ar fi cremă de zahăr ars„.

Şi iată şi mult aşteptatul moment al colectei de jucării, renunţăm la palindrom şi bustrofedon, şi ne alegem – ieeeei! – cercetătorii! Şi avem invenţiile mari precum: cuţitul fără lamă care şi-a pierdut mânerul; lumânarea pe care n-o stinge vântul şi pe care scrie cu cerneală roşie „A nu se aprinde!”; prezervativul urban care să protejeze de soare oraşele tropicale şi de frig oraşele nordice; străzile pneumatice pe care să circule maşini cu roţi de asfalt (din când în când, câte o stradă va face pană şi va fi deviată). Apoi invenţiile mai modeste: trotuarele rulante cu trei benzi/viteze (pt. alpiniştii iniţiaţi: cu trei benzi viteze), maşina de scris note muzicale, maşinile fără benzină pentru străzile construite la vale. Iar în final, invenţia uriaşă, Definitiva: antibomba care să integreze ce dezintegrează bomba.

Întrucât nici de data asta nu mi-a plăcut coperta cărţii (realizată de griffon.ro duşmanul tigrilor), vă las să vă bucuraţi de prietenul tigrilor, o orgă mecanică; e prieten pentru că odată învârtită de mâner scoate gemete de om sfâşiat (la propriu, pentru neiniţiaţi; pentru iniţiaţi – la figurat); construită cam pe la 1783 în India.

Două noi apariţii Roberto Bolaño

8 Răspunsuri

Orice noi traduceri din Roberto Bolaño sunt pentru mine un prilej de mare bucurie, de sărbătoare. Preţul lor e însă un motiv de neagră depresie: 29.90 şi 39.90 de lei mi se pare exagerat, Bolaño nefiind tocmai o vedetă ca, de pildă, Eco, să-l scoţi direct în ediţii de lux. În fine, acum aşteptăm şi capodopera 2666, care, având peste o mie de pagini, va costa probabil echivalentul salariului mediu pe economie.

Textele de prezentare sunt preluate de pe site-ul Editurii Leda şi sunt lăsate în mod intenţionat fără diacritice şi cu grafia numelui autorului incorectă pe alocuri, întocmai cum le-am găsit la sursă, asta aşa, ca să-i fac de ruşine :D.

ANVERS

Traducere de Horia Barna, nr pagini: 128

Intalnim in acest pseudo-thriller fara deznodamant cadavre si politisti rataciti pe drumul Castelldefels si Barcelona, o roscata misterioasa despre care vorbeste tota lumea, dar nevazuta de nimeni, un vagabond cocosat traind in padure, un asasinat congelat in memoria catorva, plaje maturate de o lunga toamna mediteraniana, albastrul marii, flash-uri de scene sadomasochiste, campinguri pustii asemenea celui in care un chilian pe nume Roberto Bolanō scrie romanul pe care il citim, halucinatii, transcrieri de cosmaruri, primii detectivi fantomatici in deriva.

Anvers este big bang-ul din care opera ulterioara a lui Bolanō, de la Literatura nazista in America la Detectivii salbatici si 2666, se va naste.

A fost scris in saracie si clandestinitate, in Spania, in anul 1980. Va ramane inedit si nu va fi publicat decat douazeci si doi de ani mai tarziu, cu cateva luni inainte de moartea autorului.

Deopotriva naratiune fragmentata si poem in proza, de o frumusete frenetica si devoratoare, Anvers este, dupa cum il definea insusi autorul, radical si solitar.

♠

CONVORBIRI TELEFONICE

Traducere de Dan Munteanu Colan, nr pagini: 224

Personaje din cele mai diverse – un batran scriitor sud-american angajat alaturi de un tanar debutant intr-o cursa a premiilor literare provinciale, o fosta diva a cinematografiei porno, un scriitoras fara talent, dar posedat de literatura, un vagabond de lux poreclit Viermele si vorbitor al tuturor dialectelor indiene din Mexic, doua femei-picaro in cautarea dragostei – calatoresc in perfecta libertate prin lume si intre fictiunea si realitatea care se imita reciproc, intr-un permanent si rafinat joc de aluzii culturale si autoreferentiale uneori pline de umor, alteori vadit incrancenate, dar dandu-ne mereu cate ceva de gandit.


Zen

Lasă un răspuns

Nu ştiu cum se poate citi pe nerăsuflate Zenul lui Mircea Cărtărescu, eu l-am citit cu noduri, cu un ghem în stomac, cu încă un cuib de noduri în creier, plus un ghiozdan de tahicardie, pasămite cauzată de nes. Zen „este viaţa de toate zilele” se spune în motto prin glasul unui înţelept, dar în carte am găsit foarte mult întuneric şi mai puţină iluminare, astfel că după îndelungi meditaţii n-am fost în stare să vizualizez decât transformarea titlului în Zid, Nes, Gem (ultimul ca verb, cu siguranţă) – cu toate că în ultimele pagini se află o mică descuietură din I Ching. Sunt sigură că vor apărea cât de curând recenzii decente sau nu, dar oricum „recenzii”, şi îmi închipui că unele vor fi prevăzute cu două tipuri de contoare: unul pentru înregistrarea numărului de intrări ale cuvântului Nobel, altul pentru marcarea ceremoniilor în care harul scrisului e impersonat de un defunct. Mă mai aştept ca reacţiile cititorilor şi criticilor, cărora în jurnal li se trag perdafuri după perdafuri, să fie mai cu seamă defensive. De ce aşa? Pentru că e un jurnal infiltrant care, printre altele, are abilitatea de a trezi din somn vinovăţii şi de a stârni muştele de pe câteva căciuliţe călduroase. În aşteptarea recenziei limpezi, neocolitoare şi care să pună punctele pe i-uri, îmi iau punctele de suspensie la spinare şi vă zic de nişte locuri prin care am poposit în mod deosebit, din pricina fixaţiilor personale.

„20 apr. Mi-am numit degetele mâinii drepte (am şi scris pe ele, strâmb şi greu de citit, cu mâna stângă, cea care nu scrie pe hârtie, dar este indispensabilă pentru scrisul pe degetele mâinii care scrie) Isus, Mahomed, Moise, Buddha şi Lao Tze. Sprijin pixul, cu toată greutatea lui, pe Moise, îl apăs cu primele două degete ce se împing şi se rănesc unul pe altul (unghia primului pătrunde-n pulpa celui de-al doilea), mă-ncred în Buddha care încovoiat, modest, li se supune (el se supune tuturor, ca apa şi aerul) şi apăs pe pagină, iau contact cu ea prin ultimul, degetul mic, a cărui unghie unde se vede nobleţea îmi atinge, în adâncul palmei, linia sorţii”. Văzând eu că budistul inelar posibil Zen este exact în vecinătatea taoistului auricular posibil Rem, n-am avut cum să evit gândul spre un alt maestru taoist, Huang Tze, şi spre ondulata sa întrebare de după Vis, privitoare la fluturele (cu Aripă stângă, Corp şi Aripă dreaptă) care se crede om. Aşadar, luaţi în calcul că şi Zen şi Rem sunt degetele unei singure mâini şi nu vă încredeţi în adversaţiunile din afiş, a fost făcut din refuzul de a pune poza copertei.  Felicitări că aţi ajuns până aici!

Despre viitoarea carte, Theodoros – „Va fi, de asemenea, o puternică legătură (dar nu ştiu în ce fel) cu manuscrisul lui Voynich, indescifrabil ca însuşi destinul„, după ce, cu un an înainte „Mi-am pierdut aseară câteva ore citind despre manuscrisul Voynich, despre care până ieri nici nu auzisem. Dar povestea asta nu poate ţine mai mult, e un caz fără speranţă, o fundătură„.  Şi iată că poate ţine mai mult, chiar dacă n-o să ţină, să zicem.

„Nesul de altă dată îmi modela neuronii în sculpturi de pe Sagrada Familia„. Şi mult apare nessul, apare şi uneasinessul şi idlenessul, dar „drogul granulat” apare stăpân ca o fantomă.

Şi în încheiere, un loc în care nu doar c-am poposit, dar în care chiar am întârziat: „Deprimare neagră, adâncă, de câteva zile. Lobo Antunes, din care citesc „Cuvânt către crocodili”, îmi arată, îmi vâră-n ochi ce-nseamnă să fii scriitor mare. Nu pot, nu pot mai mult. Sunt un mecanism de mult defectat şi pe care un copil îl învârte cu mâna„.

Foarte multe altele mi-au licărit, nu pot să le rezum, recunosc însă că teribil de greu le-am extras din solul lor de maximă încordare şi ostilitate, pentru a le putea privi cum se cuvine.

Habarnam în Oraşul Soarelui!

2 Răspunsuri
varianta din 1958

varianta din 1958

Întrerupem programul nostru obişnuit pentru o ştire de ultimă oră: a apărut Habarnam în Oraşul Soarelui!

Mai ştii ce te îndemnam atunci când am lansat prima carte cu Habarnam? Să nu laşi o clipă din mână Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi! Părinţii abia aşteaptă să se distreze din nou cu isprăvile eroului nostru. Ca să ştii de ce s-au amuzat pe vremea când erau copii şi de ce s-ar amuza şi acum: Habarnam porneşte într-o nouă călătorie! Dar nu oricum, ci la volanul unui automobil pe care a învăţat să-l conducă răsucind pur şi simplu bagheta magică pe care a primit-o de la un vrăjitor şi pe care o va păstra numai dacă va face fapte bune. Şi nu oriunde, ci într-un oraş fabulos, în care însă totul e dat peste cap de sosirea lui Habarnam şi a celor doi prieteni ai săi, Ţintişoara şi Pestriţu. Şi nici la întâmplare, fiindcă în Oraşul Soarelui se petrec o mulţime de încurcături cu tâlc din care Habarnam învaţă o sumedenie de lucruri despre maşinării ciudate, prichindei hazoşi şi chiar şi despre sine. Dar stai să vezi şi a treia carte: Habarnam pe Lună!

sursa

Istoria lecturii

7 Răspunsuri


Intru în librărie. Mă întreb de ce. Că doar mai am un mic stoc de cărţi deasupra capului. Mă opresc în faţa rotativei Nemira. Mă întreb cât de datoare le mai e Nemira traducătorilor ei. Mă întreb dacă mai tipăreşte greşit numele autorilor. Mă uit printre două cărţi. Ochii mi se încrucişează odihnitor. Deci nu cumpăr nimic. Doar mă odihnesc. Supărător, ochii mi se descrucişează şi-mi cad pe cartea din dreapta. Hait! „Biblioteca Nopţii”. Nu-i coreect, nu-i deloc coreeeect! Caut ajutor în stânga: „Istoria Lecturii”. Aaa, super, dacă e istoria cuiva, e clar că nu vreau. E şi voluminoasă! Am scăpat. Încep să răsfoiesc superior „Biblioteca Nopţii”. Multe note, observ, o fi pentru micul bibliolog. Dar eu nu sunt micul bibliolog. Şi pare să mă intereseze. Înseamnă că e ceva nasol, de popularizare. Dar de ce are atâtea note? Iau cartea din stânga. La fel, superscripturi mii şi poze hazlii. Vine un vânzător favorabil. V-o fac cadou. Ei, hai, că n-a zis aşam. – Dacă nu vă hotărâţi între cele două, să ştiţi că aceasta e cartea zilei şi are reducere 50%. Ieei, deci am făcut rost de 25 de lei. Super, na, ce bine că n-am luat-o pe cealaltă din start.

Şi-ncep să citesc; şi citesc; şi citesc. Şi e atât de mişto încât mi-e imposibil să-i îndoi colţurile pe unde-mi place mai tare. În plus are foi poroase. Nu se potrivesc cu îndoitul colţurilor. Acasă o sprijin pe motan. Mai târziu citesc şi-n metrou. În înghesuială. Că oraşu-i mare iar bucureştenii adoră să fie înghiontiţi de colţurile cărţilor cartonate. Era să citesc şi pe zebră dar a cam plouat. În „Istoria Lecturii”, Alberto Manguel mângâie cărţile, mângâie cititorii, mângâie tipografii, îl mângâie pe Penguin (desemnat câştigător în concursul pentru numele seriei „ieftine dar bune” în faţa unui delfin şi a unui porc-de-mare), mângâie ţestoasele pe carapacea cărora au fost inscripţionate primele poveşti, mângâie tăbliţele cerate pe care erau zgâriate notele de lectură înainte de apariţia hârtiei, mângâie papirusul şi pieile de animale transformate în pergament sau vellum.

Îl mângâie pe cap pe Augustin cel nedumerit de felul în care citea Ambrozie „cu vocea tăcută şi limba nemişcată”, se întreabă ce fel de zarvă putea fi în Biblioteca din Alexandria pe vremea când cititul „în gând” era nedescoperit, povesteşte despre minunile cititului-rostit, dar laudă cititul în toaletă, ooo, altul, mult înaintea igienicei hârtii, evocând „Viaţa Sfântului Grigore” din secolul XII, unde toaleta e lăudată ca fiind un „loc retras, unde pot fi citite tăbliţe fără a fi întrerupt”. Îi laudă pe scribi, pe lectori, pe traducători, pe anonimii salvatori de cărţi, care fie au răpit un volum preţios dintr-un incendiu, fie i-au apărat cauza în faţa crititcilor care l-ar fi scos din istorie, fie l-au copiat şi l-au dat mai departe, fie l-au publicat postum împotriva ultimelor dorinţe ale autorului, fie l-au ascuns sub o pernă atoateprotectoare.

Apoi Manguel pipăie, cântăreşte şi măsoară. Spune povestea sulurilor, a paginilor din lemn, a cărţilor cordiforme sau floriforme, uriaşe sau miniaturale, interzise sau arse şi a unor „mici” servitori precum matriţerul Griffo şi tipograful Aldus, părinţii italicelor şi ai simpaticului semn de punctuaţie numit semicolon ‘au punct şi virgulă ; ) . „Când Aldus a murit, în 1515, umaniştii care au urmat cortegiul funerar au ridicat de jur împrejurul sicriului său, ca santinele erudite, cărţile pe care le alesese cu atâta dragoste pentru tipărire”. E plină de poveşti de dragoste cartea, şi nu scapă neiubiţi nici cititorii care-şi mănâncă brioşa peste pagini, însemnând-o cu eterne pete uleioase, nici biblio-cleptomanii (căci nu se consideră hoţie decât furtul unei cărţi ce urmează a fi vândute), nici cititorii de sub pătură sau de sub pat sau din grădini sau din peşteri.

.

Şi nici ochelariştii nu scapă, nici măcar „ochelariştii” Antichităţii: „Scriind despre proprietăţile smaraldelor, Pliniu cel Bătrân a notat în trecere că Nero, care nu vedea la distanţă, obişnuia să privească luptele gladiatorilor printr-un smarald”.

Aş putea să citez cartea cap coadă, dar, cum bine zice Manguel, cititul e făcut şi din necitit, din sărit peste pagini, peste rânduri, peste esenţial sau peste detalii. E o carte tare frumoasă şi cel mai bine este că e neterminată şi că e doar o variantă de istorie a lecturii, una nespus de tandră, atentă atât la cititorii sfinţi cât şi la micile ritualuri păcătoase.

Aşadar, sper că Nemira va pune cât mai repede „Biblioteca Nopţii” la Oferta Zilei; par să formeze un cuplu perfect.