Zi liberă de la concerte (deși a presupus curata folíe de a nu fi mers la Wiener Philarmoniker cu Welser-Möst) și încă stau pe gânduri de următoarele două mă vor inspira să scriu ceva despre. Printre urmare, menționez acum, pe scurt (eh, cât de cât), alte concerte la care am fost.

10 septembrie | Sala Mică a Palatului

Sâmbăta trecută, un bilet în plus pentru concertul de dimineață de la Sala Mică a Palatului, acea sală care, nici măcar cu promisiuni deșarte din an în an, nu va ajunge, probabil, la rând cu îmbunătățirile. Uitasem de acum doi ani recluziunea sa în muzeu, spațiul igrasios de sală de cinema în care intri, rândurile de scaune infinite și fără niciun relief, priveliștea rulourilor pe post de căptușeală, respectiv a blocurilor lemnoase în formă de granit fixate până la tavan, neonul gigant deasupra scenei sau complementarele ferestre de ventilație de pe peretele din fundal.

Dar divaghez; asemenea inestetică este dincolo de subiect; sigur că poate degrada acustica, dar, ca întotdeauna, fingers crossed. Eram și mai complexat de perspectiva unui concert cameral, un gen față de care n-aș putea fi mai insensibil. Mai mult: Octete (Lachner, lesne-de-urmărit, poate prea formal-riglat, totuși eflorescent) și Dixtuoare (Enescu). De bună credință entuziasm pentru Bläserensemble Sabine Meyer. N-a fost un concert strălucitor, însă încă îl rețin drept unul plăcut, cu puțin din Scherzo-ul atractiv sau rusticul sfârlit/vălurit din Enescu sunându-mi și acum în cap. Ca în multe alte interpretări de Enescu de la acest Festival, prima mișcare a Dixtuorului, jertfă pentru a se deschide ulterior, în sunet și în înțelegerea partiturii. Și de ce nu, Moderement a fost încântător.

11 septembrie | Sala Mică a Palatului

La matineul din ziua următoare, bilet avut în buzunar de-acasă. A fost mai descumpănitor. Adrian Brendel (fiul lui Alfred B., pe care l-am zărit în sală și de a cărui conferință la Atheneum, în 12, aveam să uit cu desăvârșire) este înzestrat și sensibil, cam pe cât nu pot vedea în Tim Horton un pianist de romantic (cameral) prea valoros. Inconsistent concert. Aproape că ar fi cântat mai bine doar șase minute de Webern (Sonata pentru violoncel , Trei piese). Sonata lui Zemlinsky, mult mai plurală decât se asumă. Cea de Enescu, negrăit mai slabă; moleșit ascultând-o, luând-o drept un poor man’s Brahms (ori un dispozitiv romantic și mai șubred), așa cum a ieșit.

13 septembrie | Ateneu

Fix în serile imens-acaparatoare ale Staatskapellei Berlin, două concerte meritorii, cu două ceasuri mai devreme, la Ateneu. Încă o dispoziție de ultim moment pentru Gulbenkian Symphony Orchestra (care nu e o națiune de care să nu fi știut noi), mai mult pentru programul modern (ori ale sale ”diverse aspecte ale virtuozității orchestrale în secolul al XX-lea”, după cum l-a trasat însuși dirijorul Lawrence Foster). Audiție cu certitudine rară, Simfonia a II-a ”The Age of Anxiety” a lui Bernstein, cu alegorii ale speranței și disperării, haz surescitat, pletoră simfonică, variațiuni amețitore și acel ”jazz scherzo” ce – pardon la mot-a-mot – ”fură spectacolul”. Bernstein spiritualizat și în alte momente: Variațiunile lui Britten, în sine subintitulate ”The Young People’s Guide to Orchestra”, aproape o aluzie la seriile „Young People’s Concerts”.

Dar lecția mea de muzică a fost mostra licențiată de Ives (4th of July): lentul umblet armonic al corzilor; trepidanta detonare de orchestrări raționale, sonorități regulate și teme populare; poliritmii etc. Se spune că surprinde veritabilul haos fonic al unei parade în ”zi de independență”. Eu văd mai mult cinism, mai puțină stereotipie și mai puține lacrimi în ochi, cu mâna la piept, auzind ”Star Spangled Banner”. Poate că vremurile acelea încă mai permiteau.

Ce concert, mi-a plăcut teribil! Încă o legătură cu Bernstein, poate nu în dirijat sau până la gradul său oarecum unic de jubilare, voluptate și excitare, dar, cu toate astea, nu pot să mă gândesc când am mai văzut un dirijor mai jovial și fermecător ca Foster. Asta cel puțin până când repetate sonerii au sfâșiat în țesătura ”Săteascăi” lui Enescu; din aripa stânga a lojei, îl vedeam cu spatele atunci când ne-a apostrofat. Mă bucur că nu i-am prins privirea în acel moment.

14 septembrie | Ateneu

Nu mă număr printre cei care să vadă un farmec lăuntric al programelor muzicale concepute expres aniversar, dar e o atracție festivă în sine, într-un an 2011, la rândul său, spectaculos, contopitor. Pentru bicentenarul Liszt, șocant să se fi cântat doar Simfonia ”Dante”. Schumann și Mozart, conjunctural, dar de efect și cu interpreți pe măsură. Enescu, bănuiesc, la marea discrețe – toate simfoniile (chiar și schițele postum orchestrate de Bentoiu), suite, muzică de cameră. Orice meloman perspicace ar ști că Bartók împărtășește, în mod normal, același moment.

De vreodată o asemenea miză, oricât de minoră, atunci cu siguranță în concertul Filarmonicii Naționale Maghiară. Zoltan Kocsis la pupitru; mi l-aș fi dorit și solist, având un cult pentru el în muzica de pian a lui Bartók. Așa, un Boris Berezovski veșnic contrariant, un fel de Ralph Fiennes al muzicii: când e în formă, cântă foarte bine; când nu, mizerabil. Se petrece ceva și cu acest Concert nr. 2, de mult nu-l mai aud ca lumea. Yuja Wang, la Proms, l-a tocat și făcut praf în ultimul hal. La Berezovski, barem, o parte lentă așezată, cât de cât simțitoare (acel perpetuum mobile din mijloc, și el fin, dosnic), sau accente și pulsuri potrivit-stringente pentru Bartók; în rest, aceeași clăpănogeală.

A doua dintre simfoniile enesciene, poate în interpretarea mea favorită de la Festival.

And now for something completely different!

15 minute de aplauze, pe puțin, preconizate pentru Tablouri. Nu departe de adevăr, doar e piesa din program de, mai mult decât considerabil, o popularitate suficient de repercutantă și cu, mai mult decât posibil, o interpretare ”suficient” de mortală din partea lui Mariinsky, cât să fie un hit răsunător și o lovitură de grație dată unui public atât de perplex, uitând de orice precedență. Dar eu zic nici să nu ne îmbiem doar cu atât și să neglijăm duiumul câinos post-romantic și modern, la scală epică, în acest răstimp de două seri – feblețe pentru mine, cam.

Combinând opticile, tot ne iese debutul unei săptămâni capricioase de mărie simfonică. Primul concert a picat și la capătul weekendului (cel puțin cât m-am pronunțat eu astfel asupra lui) clasic și distins, mulți mergând la ultima reprezentație a ”cameralei” lui Zacharias după ce au fost zguduiți de ”saudații” lui Gergiev. Noi numim asta în muzică (deși termenul n-ar trebui să-i fie cuiva prea vag) conjuncție. Isprăvire – suflu nou. Iar Mariinsky le-au cam definit un standard înalt următoarelor mari orchestre. Sună a semeție, cu toate elogiile deja adunate grămadă, aici și prin multe alte părți, dar cam așa e.

Recepția acestor concerte – deși taman al doilea, cel ademenitor, mai aerisit decât primul – m-a uimit. Cât de buni sunt Mariinsky nu poate fi cu adevărat o revelație nouă, dar lumea trebuie să se fi prins de voga și forma lor recentă: vădit noul standard dat de integrala Ceaikovski, la Pleyel, în 2010, sau sezonul de trei săptămâni de la Royal Opera House, cu nebănuite surprize în locul unor clasice mai degrabă anoste (dându-mi, atunci, de gândit cum le-ar ieși Tablourile).

Există și istorioare de festival Enescu, cu Mariinsky prin 2005, vechi Kirov, în ce mă gândesc că nu putea nici pe atunci să fie nonșalant omis (avându-l și pe Tomescu printre soliști), dar și Gergiev pe cont propriu, în 2007, cu Filarmonica din Rotterdam, cu ceva trecere pentru Mahler VII, apoi trezindu-se într-o sală pe jumătate goală cu un al doilea program la fel de vărvăresc post-romantic. Sigur, nu toți vor fi ghicit ce îi paște, nici nu vor pretinde o zăpăcire mai puțin intensă pentru multe dintre lucrări, odată ascultate (eu în mod cert rămân un novice jalnic), dar, la cum s-au manifestat la capăt, aproape că a fost un rămășag pe deplin onorat.

/////

Și iată-mă-s, perpelindu-mă să scriu despre fiece lucru în particular: despre orchestră, în mii de cuvinte, dar toate rulând în jurul titanicismului, etanș-sonic-ismului, magnetismului lor (și alte -ismuri de scris pe prompter); în și mai măsură, individual despre Gergiev. Foarte interesant ce face omul, cum o face; într-o vagă ținere de minte de acum patru ani, deși, la cât m-a întunecat (cu) Mahler VII, pare normal; mai puțin acum. Tot cu patru ani în urmă, notasem legat de el pe undeva o anume noțiune de ”dirijat solistic”, ceva nonsensic și astăzi, dar care tot afin îmi sună. Mult mai rațional decât îl așteptam, de când, vizionând seria Ceaikovski de la Pleyel, mult din mișcările sale părea de nedescrifrat; uman, afectat, înfocat (cu toată alura de ”țar” și al său graifăr temperamental). Dar mâinile sale, tot de o expresivitate ce pare, în cazul său, imposibil de înfrânat, iar, în văzul nostru, de raționat: vibrând, tremurând, de parcă ar atinge unda cu vârful degetelor. Pași în față emfatici, juma-de-salturi și, într-adevăr, o comandă scrupuloasă asupra masivului ansamblu și a ițelor de culori, indicații și intrări din muzică.

În fine, despre program. În calup! Câteva concesii făcute pe parcurs (cititorilor devot-enescieni, scuzele mele în avans). Primul concert – excelent sudat, ploconitor, sever intens; al doilea – mai puțin conectat.

Nu mă mai simt atât de prost zicând că la multe dintre lucrări (evident nu Mussorgski, nici prima vista care a fost Shchedrin) număr doar două sau trei audiții (nu doar în concert, ci și în privat), acum că noua audiție a fost cu Mariinsky și Gergiev. Dintre toate, Tannhäuser reușește și să mă înflăcăreze de fiecare dată, doar pe motiv că e Tannhäuser. Clinică interpretare, aproape ireproșabilă (”poticneli” în multe din tranziții). Pentru o scurtă perioadă în introducere, corzile (cu un sunet puțin argilor) păreau să se fi lovit de obscatolul sonor al sălii; dar îndată intră alămurile, limpede, sălbatic, străpungător – sigur punând la respect conduita ușor sfruntașă, de acum câteva zile, a partidei orchestrei londoneze. După final, cu corzile constrânse să execute aceleași glise, în suire către o frenezie totală, devin dornic să aud cu ei câteva încheiere lent-ostinat-culminante de Bruckner.

Cu  Prometheus, aproape determinați să forțeze nota – cu siguranță o formă dintre cele mai elevate de muzică, însă povarnic-potrivnică la audiență mare. Nu sunt eu să-mi placă în mod necesar asemenea tagme, dar, bănuiesc, Scriabin ar putea fi considerat ermetic și mistic; în concert: straniu grapat, dar și miezos, belicos. Fără cor adăugat ultimelor măsuri și nici cu eludata, dar vizionara, sintetica clavier à lumières, altfel în deplinătate compozit. Toradze la pian, victimă instrumentului jalnic (poate oportunist în toate părțile brusque, altfel insolvabil pentru subtilitățile – înecate sau vărsate, aici – partiturii), colateral și în arhitectura întruna resorbindă a poemului. Final, apoplexie, demență pe un acord.

Și mai mult ego – într-o satiră deschisă, astă dată – în Heldenleben, Strauss părând să(-și) fi scris o lucrare simfonică de fiecare dată când era râcâit de critici. Câte scene teatrale, caracteriale, glorizatoare și contemplative deopotrivă, pe măsura unui orchestre de teatru (”coregrafii”  lăsate din senin deoparte sau înapoiate în simfonism, o zi mai târziu, la Tablouri). Destul de fascinat de expunere, în special pleadoaria solo a prim-violonistului Kirill Terentiev în fața pretoriu de corzi grave, într-un dezacord de neclintit la început, gradat mai șovăielnici. Oarecum pierdut și neinspirat în / de tot restul poemului, după muzica de tranșee.

Părelnic întors pe dos și eliptic al doilea concert, cu ”Naughty Limmericks”: d’al bis a due sinfonie, senza concerti e senza overture? Deasemenea, de la, ce să fi fost, cool bop la bași și văpăi de ”note greșite” la inerentul chastushka sau neoclasicism. Savuros.

Să fi fost și un contrapunct de lucrări populare? Știu și eu că am terfeli simfonia lui Enescu (nici Tablourile nu au fost de o ilustrație mainstream) zicând asta, lucrarea primind poate cea mai profundă interpretare dintre toate; nu cea mai bună, nici favorită, doar son(d)antă. Dar în unii pătrunde sentimentalismul; ciudat, uneori. Și acum îmi aduc aminte, la Sacre-Coeur, de cel mai enervant gardian, muștruluindu-i și pe cei mai șoptinzi vizitatori, făcând el însuși zgomotul ăl mai tare. Aici sanctitatea unui Enescu era aspirată, cu vechile aplauze nepotrivite între părți, odată doar pentru că s-a ridicat corul înainte părții finale (să fi fost aceeași chinezi netrebnici de care toată lumea zice?), de data asta o ofensă șușuită (sau cum se zice) de alții. Țanțos la aplauze dirijorul Dan Mihai Goia, având și de ce; corul său abia de s-a auzit.

Acu-i acu. Și stiu cum vine. Rușii cei mai ruși cântând-o pa ryska. Iar cu Mariinsky, te poți direct întreba cât de mult se apropie de sursă. În același timp, Gergiev pare să fi aranjat ceva în depărtarea tradiționalului. Nu sunt pretențios când vine vorba de Tablouri, chiar și cu peste o mie de audiții pentru o asemenea posibilă exigență; încerc, chiar, de mult timp să n-o mai am în minte. Am salvat-o decent pentru Gergiev cu Mariinsky. Iar lucrarea n-a fost supusă uzualului: multe libertăți; vibrato ad libitum răsfrânte în zeci de slăbiri; pulsuri, instrumentație sau paradă orchestrată, în plus adăugate (brizanta percuție la capăt de ”Kiev”). Într-un final, însă … nu știu. Față de concert(e), persistă gratuitatea. Interpretare învolburată, pe care aș bucăți-o și mai mult cu detalii. Catacombes abia mi-a plăcut; nu extraordinar, nici doar răscumpărător, dar foarte bun, cu teribile salturi de nuanțe și amorțiri intruse. Ultimele tablouri au fost relativ (”Baba Yaga” tot senzaționalist în caracter) grozave, dar și întremându-mi amăreala. Nu m-a încântat. Désolée. 

Baba Yaga de Lyadov, ca bis, să îndrăznesc a-l numi mai palpitant decât cel de Mussorgsky?

”Să vedem, va să zică. Mari orchestre ale lumii: Mariinsky Theatre Symphony Orchestra … și … (ăm) …”

Bine tată. Cum zici tu.

Măi, ce zi! (pentru cititori, asta fiind sâmbăta ce a trecut). M-aș putea referi numai la cât de încordat poți deveni pe parcursul unei zile la Festival, şi mai valabil de când am adăugat și matineul Sabinei Meyer de la Sala Mică a Palatului, lăsând în întregime deoparte programul vocal-simfonic al lui Rozhdestvensky. Dă roade, dar te și roade adânc – iar aici puteți singuri spune unde vine spiritualul și unde pică trupescul. Mă pot blama pentru o după-amiază irosită în încercarea de a risi acel puzzle care a fost prima recenzie la Zacharias (riscând să las o ”neterminată”, nedemnă de orice conotație muzicală clasică, cu o oră înainte de a pleca la Perahia). În schimb, mi-a priit o seară blândă și delectabilă, nicicând îndepărtându-mă din zona Ateneului, prinzând ceva din concertul lui Leșe, apoi chiar Big Band Radio (amestec cuvintele aici?) în Piața Festivalului. În esență însă, s-a întins cu satisfacțiile de la 5pm la 1am.

Și da, a fost și zi de pomină în muzică. Una din cele mai bune, de când mă știu pe la Festival? Mergem până într-acolo? Cu toate veleitățile tumultoase, supusa măsură de eclectic și ”artistica” nou căutată (nicidecum singurele povești de la Enescu, anul acesta), țin că cred că ”magia există”, rezidă de fapt aici. A fost un extraordinar (de nu indezirabil de stingheritor, riscând să se evapore prea rapid) weekend de clasic și clasicism, cu acel 5 o’clock tea party a lui Perahia și binevoitorul maraton al lui Zacharias (care, mai demult, nu țin minte să se fi nimerit în aceeași zi, iacătă).

Porneam cu sentimentul că a doua seară din cele susținute de Lausanne a fost întotdeuna cea mai bună dintre toate, fie în 2005 cu concertele 1 și 5 de Beethoven (…cred), atât de diferit croite pe măsura lor, fie, până și mai deosebit, saltarella haydniană din 2009, încă și acum printre cele mai bune concerte la care am fost. Vreodată! În seara de acum, cu tâlcuiala solistică revenindu-i lui Zacharias și orchestra adâncindu-se în cele mai romantice spectre, tonurile prindeau povară.

Dar nu deja direct din deschidere, cu Zacharias sihastru pe scenă, cântându-și liberat piesa, inspirând încă un preambul încântător. Notele melodiei prinzând lucoare, ornamente și arpegii pânzuind și glisând, penet incredibil de nuanțe, treceri sau tresăltări în menuet rustic și, o zic cu o oarecare stupoare, o codă sunând mult a smooth jazz. Toate evocându-mi cât de iremediabil mă pot, până la urmă, înamora de miniaturile lui Schumann, atunci când ele primesc o citanie subtilă, briliantă. Delicatesă, nici mai mult, nici mai puțin.

După care vraja a lunecat din mine. Câteva rânduri mai aproape de ei decât cu o zi înainte, totuși niciodată simțindu-mă mai distant. Reproșuri sau motive, pregătindu-se aproape de la sine: nuanțele lui Zacharias deodată încuiate auzului, simțindu-l mai încordat, mat într-o ambianță orchestrală mult mai robustă. Dar nu merge doar cu atât. Fără să simt ceva cu adevărat ascultându-l, și fără ca Lausanne să-mi devină în vreun fel balsam, mă părăsii cuprins de disperare și ajunsei să ascult în gol.

Mai bine îmi păstram mențiunea ovațiilor necontenite pentru astăzi, cu ”bravi” strigându-se uneori înainte ca Zacharias sau orchestra să înceapă să cânte ceva anume, cu mângâietoare apreciere imediat după Arabesque, cu cinci reveniri la concert, pricinuind încă alte posibile mici fiorituri; orice Waldszene ar fi mers. Mult mai facil cu „Träumerei„, mi-am dat ochii peste cap o secundă; nu o foarte lină picoteală.

Scandal la Ateneu! De parcă n-ar fi îndeajuns de multă buluceală și roire la intrare (am menționat asta și ieri, dar concertul de acum a fost la fel de ”șme”) sau întârzieri de concert câteva minute în plus, din pricina aceleiași mulțimi ce se urcă și instalează silnic în sală, se pare că nici locurile rezervate nu sunt sigure. ”GET OUT OF MY SEATS!” răcni un american, odată ce s-a revoltat în atenția tuturor. Câteva momente mai târziu, lumea se găsea să aplaude, aproape pe jumătate pe cât apreciaseră prima piesă a acestui concert d’après–midi; deprimantă chestie, căci, în ciuda neînțelegerilor sau chiar a vizibilei neghiobii din partea celui inculpat, nici atâta pizmă și orgoliu deschis nu mi-a fost dat să văd pe la festival, în toți acești ani.

Întâmplare total nefericită, desigur; nici că distinsul și-a înfrânat năduful până la scurtul interval nu-mi vine să-i mulțumesc (deși, slavă); sper că a trecut cu bine de la a face circ la a-i aclama, profund mișcat, pe artiși. Regret și eu că am ajuns să vorbesc despre asta, însă la concordia de la Ateneu, pretutindeni și în orice, sugerată ieri, nu contribuie, pare-se, chiar toți.

Să revenim la ale noastre.

Această imagine ar fi dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. Până și Academia St. Martin in the Fields. Aproape că nicio altă potrivire nu sună la fel de bine. Slavă bijuteriei muzicale întruchipate în Ateneu și rugă pentru ca acest ansamblu (precum și Lausanne, de altfel) să nu o părăsească niciodată vreodată (se poate să fi fost de fiecare dată învestiți în calitate de orchestră de cameră, fără a se discerne neapărat cât de ideal se asemuiesc cu locul, dar chiar că ar trebui să-mi scot din cap câteva din aceste gânduri mâhnitoare)! Două ediții la rând, concertele lor înclină să fie delicatețea festivalului. Cât cu Murray Perahia, nici nu mai îmi dau seama ce poate fi. Toate prezențele sale (recitalul solo din 2007 și primul concert cu St. Martin, cu un program la fel de puțin pretențios, dar subtilizat în profunzime) au fost special și de mare finesse, dar și așa nu cred că l-am auzit vreodată cântând mai bine decât acum.

Îmi imaginez cum mulți confrați discipoli care au ajuns să-l asculte sunt acum loviți de o vipie ce-i va ține în jur de jumătate de an, cătând să învețe acest nr. 27 de Mozart și să-l cânte astfel ”Murray’s Way” (ceea ce-i un studiu dificil oricum, din moment ce nu s-a permis înregistrarea, iar ecourile nu au să lenevească prea mult). Însă e de neimaginat până și să izvodești ceva (de nu orice anume) din ceea ce-l definește. Este el chiar unic? Greu de găsit resentimente ideii în al său nr. 27 de astăzi.

Direct intrarea sa în scenă, cu eleganța sa cinstitoare, cu sobrietatea gesturilor și poate doar o ușoară precauție în fiecare pas făcut până la instrument (cu sănătatea-i precară în ultima vreme), spunând multe despre aura sa; imediat dirijatul său formal, rezonat în introducerea orchestrală.

Categoric apoi nu orice fel de pianism și virtute, odată ce, stingându-se cadența corzilor, ajungi să aștepți primul sunet la pian cu ochii închiși, iar odată atins, toată căldura și grația produsă te năpădește. Melodia părții lente, potrivă perfectă, splendidă în nuanță și cumpănă – la care anecdoticul a luat naștere odată ce nici măcar Perahia nu a putut fi reprodus din nou de către Perahia, cu fiecare repriză a temei ieșindu-i, involuntar chiar, diferit, o dată mai pronunțat, încă o dată straniu sincopat, chiar dacă într-o permanentă anvergură de sunet și rezonanță.

Dumnezeule mare, doar nu am vorbit în tot acest timp doar despre patru măsuri din concert! Vădit nenumărate altele, în rezoluția finală a lui Mozart cu muzica de concert, avându-și accentele mai depresive, vâjâind rugor în cadențe (chiar și cu Perahia lansându-se) sau, pre vechiul său obicei, păstrând o ghidușie selectivă unor momente, tartufă în caracter.

Și încă vădit nenumărate alte măsuri, momente, minute și suspensii, prestate surnatural de Perahia.

Prielnică și surpriza Suitei Operei ”Alcina” de Händel, în special în salturile din urmă – scuzați necultiva nedeslușire a dansurilor, deși nimic din ce găsesc nu mă lămurește asupra formei adevărate a acestei suite spicuit-orchestrale – evoluție grăitoare de la mici înțepături incisive, de un tumult rar, suflări ținute în unison de corzi, fioriturile unui oboi părăsit pe o pedală de ansamblu, cufundarea lentă de sones funestes, iar într-un final, briere solară once more. O suită destul de remarcabilă de semnat, pe cât de complexe sunt sentimentele profunde ale omului.

O imagine dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. (Până și) Academia St. Martin in the Fields. Dar nici cu o revelație lăsându-se mult așteptată, cum că nu poate înlocui defel nici 1000 de sunete – cu toate încă unduindu-se în rotonda muzicală, câteva dintre ele luându-ni-le pentru a le păstra în suflet. Măcar ceva timp.