Arhive categorie: muzika magika

Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble la Budapesta

By Robert Costea.

Miercuri, 2 Mai, 2012, Budapesta. O zi toridă, încinsă.

Bazilica Szent Istvan domină, impunătoare, piața.

În sfârșit, deși orele au trecut plăcut în compania unor prieteni, ne este permis să pătrundem în bazilică pentru a ne ocupa locurile. Răcoarea din interior ne invăluie plăcut, după cuptorul de afară. Interiorul este imens. Nimic ostentativ (cel puțin din cât am observat eu – scopul nefiind vizitarea locașului de cult. Poate altă dată). Mergem spre locurile noastre, în primele rânduri. Concertul trebuie văzut, nu doar auzit. Încet, încet acel spațiu imens, se umple de lume, locurile sunt ocupate în întregime. O forfotă liniștită, cuminte, domnește în jur. Unii se mai fâțâie pe scaun, în căutarea unei poziții mai confortabile, ici, colo râsete înfundate. Toată lumea așteaptă concertul. Se sting încet luminile în sală, se aprind cele din pronaos și…

Mai întâi se aude doar saxofonul. Jan Garbarek intră din dreapta și pășește liniștit spre centrul naosului. Este piesa de deschidere de pe albumul Officium Novum. După câteva momente, de undeva, dintr-un spațiu parcă nedefinit, se aud vocile celor 4 membri ai Hilliard Ensemble. Se apropie încet de Garbarek, venind din direcții diferite, din public. E ireal. În jurul meu, liniște de mormânt. Se aude doar țăcănitul aparatului foto. Venise unu’ să facă poze pentru ziar probabil. E drept că aveam și eu aparatul pregătit. Îl țineam pe genunchi. Voiam să fac și eu câteva poze. M-am dezmeticit – la final.

Și începe chinul, plăcerea, extazul. Timp de o oră și jumătate, am trecut prin toată gama de emoții și sentimente pe care le poate trăi un om. Muzica celor patru, acompaniată de saxofon, pur și simplu ”te taie”. Vorbesc, se joacă, râd, plâng împreună. Iar spațiul contribuie din plin la amplificarea emoțiilor. La un moment dat, Garbarek, cântând, a intrat în public. Saxofonul se tânguia de undeva din spațiul acela nedefinit, răspunzându-le prompt celor patru rămași în fața publicului. E omniprezent, e pretutindeni. Umple spațiul din jurul nostru cu sunetele sale când grave, când sfâșietoare. Și, de parcă n-ar fi fost suficient, la piesa următoare, toți își părăsesc locurile și intră în public. Mergând în direcții diferite. E incredibil. Se țese în jurul publicului o plasă de sunete venite de nicăieri. Extrem de palpabilă. Ai senzația că, întinzând mâna, poți  atinge sunetele.

Mă uit în jur. Lumea, cu ochii închiși, savurează fiecare notă, fiecare frântură de sunet. Un public eterogen, calm, ascultător, cuminte. Nici nu poți să fii altfel, să faci notă discordantă cu ceilalți. Și nu neapărat din lipsă de respect. Pur și simplu, magica succesiune a sunetelor, formând acel întreg gândit de Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble, te ține în scaun, te vrăjește, te subjugă. Devii, pentru o oră și jumătate, sclavul sunetelor.

Am visat cu ochii deschiși. Înconjurat de sunete, de durere, de frică, de milă, de bucurie, de tristețe, de veselie, de culori pe care nu le pot defini. Nu am crezut că se poate comprima într-un timp atât de scurt atât de multă viață.

Jan Garbarek este, de mult timp, preferatul meu. Mi-aș fi dorit, după concert, să am ocazia unei întâlniri pentru a-i mulțumi personal că mi-a acordat 90 de minute de delectare, minute care nu sunt și nu vor fi irosite.

Spunea un prieten că, la ora actuală, acesta e cel mai complex spectacol ca încărcătură emoțională. Și nu pot să-l contrazic. Pot doar să adaug că e mai mult decât un spectacol. Cuvântul spectacol mi se pare vulgar în încercarea de a defini evenimentul în sine. Și nici artă nu pot să o numesc. Pentru că depășește chiar și înțelesul acestui cuvânt.

Ar mai fi multe de spus. Doar că nu există suficiente cuvinte pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce am văzut și auzit. Știu doar că pe mine evenimentul m-a ”umplut”. Și, deocamdată, e suficient. Sentimentul este extraordinar de intens. Și recunosc că, până acum, am mai avut parte de o asemenea experiență o singură dată. În 2007. La Gărâna. Cu Jan Garbarek pe scenă.

Dacă aveți vreodată ocazia să îi vedeți, nu o ratați.

Esbjörn Svensson Trio – 301

Aceasta n-are să fie o recenzie prea fericită. Cum de nu, având în vedere despre ce album și în special ce trupă vorbim, este într-adevăr bizar și aproape neverosimil. Nu sunt vreun hateraș cevașilea, ci poate chiar cel mai deprimat dintre fani. Sunt amețit și învrăjbit de emoții, dar nici nu mă pot detașa încât să percep dincolo de carențe. Totuși, așa cum probabil mulți dintre voi ați fost foarte încântați că mai există un album E.S.T., că suntem norociți să mai auzim muzică de-a lor, cred că din aceeași patimă mi se trage partnicul crez că o asemenea addendă la povestea lor deosebită nu mi-am dorit-o nicicând.

Astfel, tare încântat n-am fost nici la auzul veștii, pe la începutul anului. Zău acum, patru ani trecuți, atât Berglund și Östrom de mult timp călăuzind alte orientări, și trebuia să cred(em) că ce se petrece nu e obișnuitul păcat postum de a licita muzici necântate? Judecată, desigur, sedusă îndată de grozavul pardon că totul ține de aceeași sesiune din 2007 din care a izvorât și Leucocyte, plus că ar fi restul din ceea ce însuși Esbjörn a figurat a fi un dublu album. Speranță păstrată până la prima audiție. Totul este mai puțin meritoriu.

Defel un album rău sau afar-de-stil, 301 este depreciat de circumstanțe. Și nici nu este primul album care să se simtă nelalocul său, față de care să existe anumite rezerve. Cel dintâi s-a numit Leucocyte, apărut la nici trei luni de la moartea lui Esbjörn, suvenir și tribut cumpănind greu. Diferența este că a fost de o copleșitoare izbândă, cu a sa văpaie, gravitas sau splendid patos, cu ale sale frapante dimensiuni experimentale, atipice și cu partea sa de finalitate alla requiem. Or nu este al său mesmerism puțin șters acum?

Cert, 301 nu este pe măsură. Și remarc destule încercări de a-l semeți, de către critici și fani laolaltă numindu-l ”cel mai bun”, ”definitiv”, ”desavărșit(or)”, ceea ce sincer mă siderează. Intențiile sunt nobile. Este într-adevăr un closure față de Leucocyte: piese frumoase, păciuitoare, muzica de trio destinsă și deslușită, în mare parte chiar detoxificată de interferențe și distorsiuni electronice, de atipic și vânzolitor; radioasă, împlinitoare. Dar tot este un soi de ”B-side” al acelei sesiuni, placid în stil, fragil în al său sanctum. Iar că nu-i simt legatura vitală, complinirea adusă suitei E.S.T. mă neliniștește poate cel mai mult.

Astea fiind zise, două complimente, celor două epice neprețuite – și pe bună dreptate regretabil să fi rămas neauzite – ale albumului. Nicicare fiind ”Inner City, Inner Lights”, cu al său lent tic-tac din care ar trebui să se desprindă, până și numai la un simplu zvâcnet arpegic al lui Esbjörn, dar nu se întâmplă, iar fiecare notă a pianului zbârnâie. Ci ”The Left Lane”, ce-i urmează, cu o melodie simplă, alert-dandy, din care restul este pură, animantă fantezie. Apoi ”Three Falling Free Part II”, pur și simplu excepțional. Östrom este suprem, aproape la fel de mult precum cu ale sale amenințătoare tunete în ”Premonition – Earth” de pe Leucocyte, finisând încă un tāla propriu, pe care toți avansează euforic. Către sfârșit, Berglund iarăși face ce face și își preschimbă instrumentul, aci într-o aspră chitară electrică. Unde Leucocyte se săvârșea îndurerat, debusolant, asurzitor și evanescent, aici ”The Childhood Dream” este de o naturală consolare, sedare și ecou.

Sincer însă, să am păreri atât de împărțite, poate pentru prima oară, față de un album E.S.T., este în sine un sentiment dureros. Prima dată când cutez și căznesc a recenza un album al lor și nici măcar nu-i pot celebra victoria.

sigur rós – valtari. the new album, out may 28th

„i really can’t remember why we started this record, i no longer know what we were trying to do back then. i do know session after session went pear-shaped, we lost focus and almost gave up… did give up for a while. but then something happened and form started to emerge, and now i can honestly say that it’s the only sigur rós record i have listened to for pleasure in my own house after we’ve finished it.” – georg

sigur rós – valtari. the new album, out may 28th.

Sigur Rós – Ekki múkk from Sigur Rós on Vimeo.

Jens Thomas & Verneri Pohjola | Speed of Grace (A Tribute to AC/DC)

Unul dintre cele mai surprinzătoare albume din 2012. Conține preluări ale unor hituri AC/DC. Dar ce preluări!

1. Highway To Hell – 05:48 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
2. Live Wire – 05:12 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
3. T.N.T. – 04:19 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
4. It`s A Long Way To The Top – 03:55 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
5. The Jack – 05:17 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
6. Night Prowler – 04:00 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
7. Hells Bells – 02:51 (Johnson, Brian / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
8. Connected – 03:58 (Thomas, Jens / Thomas, Jens)
9. If You Want Blood – 05:31 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
10. Rock ‘N’ Roll Singer – 02:04 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
11. Keep It Down Boy – 04:40 (Thomas, Jens / Thomas, Jens) 
12. Touch To Much – 02:53 (Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm / Scott, Bon / Young, Angus / Young, Malcolm)
13. You Shook Me All Night Long – 01:57 (Johnson, Brian / Young, Angus / Young, Malcolm / Johnson, Brian / Young, Angus / Young, Malcolm)
Line Up: 
Jens Thomas / vocals, piano, rhodes, wurlitzer, harmonium, shaman drum
Verneri Pohjola / trumpetRecorded at Hansa Tonstudios Berlin by Arne Schumann, February 28 & March 1, 2011.
Mixed and mastered at Mikrokosmos Studio by George Kaleve & Arne Schumann.Produced by Siggi Loch & Jens Thomas

Anouar Brahem la București | 27 octombrie 2012

ANOUAR BRAHEM QUARTET – „The astounding eyes of Rita”

27 octombrie 2012, Sala Radio, Bucuresti.

Anouar Brahem – oud
Klaus Gesing – bass clarinet
Bjorn Meyer – bass
Khaled Yassine – darbouka, bendir

Biletele vor fi puse în vânzare începand din 9 martie prin rețeaua Eventim.

Un eveniment JAZZ.RO

Napalm Death la Cluj-Napoca

Spre nemaipomenita mea încântare, NAPALM DEATH revin în România pe data de 27.03.2012 pentru un concert în Flying Circus Pub, Cluj-Napoca. În prezent, Napalm Death înseamnă: Barney Greenway (voce), Mitch Harris (chitară), Shane Embury (bas) și Danny Herrera (tobe), iar cel mai nou album al lor se numeșlte “Utilitarian” și poate fi ascultat la streaming AICI

http://www.napalmdeath.org/
http://twitter.com/NAPALM_DEATH

În descriere vor cânta: 

Mediocracy (Ro) – lansare EP ‘MEMORY HOLE’
http://asiluum.com/site/2010/11/24/mediocracy-2010-human-progress-endless-regress/
http://www.myspace.com/mediocracy

Stuck In A Rut (Ro) – lansare EP ‘ NO FUTURE’
http://stuckinarut.bandcamp.com/

Coins as Portraits (Ro)
http://coinsasportraits.bandcamp.com/

I Stared into the Forest (Ro)
http://istaredintotheforest.bandcamp.com/

Acest eveniment este realizat de B.H.C.B. în parteneriat cu Flying Circus Pub și Invisible Guests. Biletele au prețul de 50 RON (în avans) și 60 RON (la intrare). Acestea vor fi disponibile în Flying Circus Pub începand cu data de 29.02.2012. Rezervari și info la : flyingcircuspub@gmail.com