Există momente în care îţi vine să te scurgi pur şi simplu sub scaun / pat / birou / podea / asfalt / lume / univers / plurivers. Sau să te spargi într-o mie de bucăţi care să se urce pe o mie de pereţi care să se prăbuşească într-o mie de feluri. Sau să te faci mic, mic, mic, mic, mic, mic, mic, mic. Cel mai mic din lume.
One, two or three pills of mezym, ampicilină, betaserc, neuromultivit, eridiarom, papaverină, clorzoxazonă, diclofenac and algocalmin per day keep the doctor far, far away!
Dacă stau să mă gândesc mai bine şi lăsând la o parte orice consideraţii suplimentare – etice sau, de ce nu, de natură practică – pe care le-ar putea prilejui această împrejurare, parcă aş prefera, totuşi, ca altcineva să se afle pe patul de spital în care tocmai am fost adus de Salvarea ce-a traversat în goană oraşul, şi unde, înconjurat de medici ce se declară neputincioşi în a-mi ameliora starea, mă zbat între viaţă şi moarte, cu şanse minime de a supravieţui şi de unde, se pare, doar un miracol mă mai poate salva.
Se pare că, după moartea mea, lucrul cel mai de seamă pentru care voi fi pomenit e faptul că ştiam săra perfect cartofii prăjiţi.
Nu e puţin lucru.
După alţii nu rămâne nimic.
– Bună ziua, cred că am răcit puțin.
– Mda, îmi pare rău, din păcate cred că va trebui să vă omorâm de îndată.
– OK, s-a făcut, dar grăbiţi-vă.
– Bine, fie.
Într-unul dintre romanele mele mai vechi, personajul principal se îndrăgosteşte iremediabil de o femeie mult mai în etate ca el – o scorpie unsă cu toate alifiile şi, lucru total inacceptabil, urâtă foc. Aceasta îl umileşte în fel şi chip, îl înşală în mod repetat şi îi cheltuie întrega avere prin tripourile unde-şi duce existenţa depravată. El, în schimb, ca un autentic gentleman, comandă un impresionant buchet de trandafiri pe care i-l dăruieşte înainte să-şi dea ultima suflare.
Ce vremuri erau odată!
