Primul film, la Arta, Thomas. Exact ce mă aşteptam, un small movie de 70 de minute. Cum ai putea visa să-ţi începi mai frumos ziua de sâmbătă decât cu un film finlandez despre bătrâneţe, singurătate şi moarte? Foarte simpatic, producţie nordică tipică, fără întorsături de situaţie şi surprize. Bifat, plăcut.

Tokyo Sonata, super-premiat şi lăudat. Dacă se termina după 85 de minute, îi dădeam 9.5. A durat două ore şi i-am dat 6. Cinematografie superbă, jucat minunat, tratează despre problemele unui cuplu pe fondul unui tablou socio-politic nu prea măgulitor al Japoniei corporatiste. Dramă, emoţii puternice, kestii grele,  când brusc, la minutul 85, regizorul îşi bagă picioarele şi o dă în comicul penibil, introduce o răpire şi un violator.  În plus, dintr-un registru cvasi-realist, trece fără ruşine în metaforic, ieşind până la urmă o varză de toată frumuseţea. Schizofrenie curată. Finalul chiar nu mi-a mai tihnit, după palmele primite. Why? Why? L-a stricat. Cu mâna lui l-a stricat.

Sărbătoarea fetiţei moarte. Mai degrabă de interes antrolopologic. Cadre inspirate, dar cam forţat pe alocuri. Şi lung. Adică luuuuuuung. Se poate şi fără.

Alle Anderen. De departe cel mai bun film din competiţie so far (celălalt e Sărbătoarea, so far). Mie mi-a plăcut. Film de cuplu, două personaje principale, discuţii, certuri, stări. Mi s-a părut că a surprins nişte subtilităţi ale vieţii în 2 – cu grijă la detaliu şi sensibilitate. Dialoguri, bune, tăceri grăitoare – for me and my girl, at least. Mult peste leşinătura chiliană cu pretenţii En la cama de acum doi ani, dar nu la înălţimea Interview-ului lui van Gogh. Foarte sincer, pătrunzător – dacă auziţi altceva, nu plecaţi urechea. Aveţi încredere în mine, ca până acum, e mai simplu aşa. Recomandat.