Pe când obsesia mea pentru Gellu Naum atinsese apogeul, adică cu foarte mulţi ani în urmă, întâmplarea a făcut să ajung în posesia unui exemplar din Castelul orbilor, volumul său din 1946.

După ştiinţa mea, Castelul n-a fost reeditat în ultimii 64 de ani şi e un volum mai degrabă rar. Aşa că m-am gândit să-l postez aici, pe măsură ce.

Iată prima parte.

S’au tras din această carte 100 exemplare pe hârtie velină mată vărgată Chamois, numerotate dela 1 la 100; 100 exemplare pe hârtie velină mată albă numerotate dela 101 la 200 şi 100 exemplare pe hârtie semivelină mată albă numerotate dela 201 la 300.

Acesta e exemplarul cu nr. 251.

P.S. 1 O chestiune simpatică de care tocmai mi-am amintit: către sfârşitul volumului ei Înţelegerea drept în inimă, Adela Greceanu spune:

În tot acest timp ceasul de la mâna lui arăta 11:37. Era o oră exactă. O oră care îşi consumă toată energia ca să rămână ea însăşi.

Mă întreb câtă lume a mai descoperit despre ce oră era vorba şi la încheietura cui se afla ceasul ce-o arăta?*

P.S. 2 Şi, dacă tot suntem la acest capitol, nu pot să nu copiez puţin aici şi citatul din Gellu Naum care serveşte drept moto volumului Animalul inimii al Hertei Muller. Aşa, ca să fie:

aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor / de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume / mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten / mai bine m-aş gândi la ceva serios.

Enjoy!

Şi apropo de oră: e ora pentru la mulţi aaaaaaaani :D!