Arhive etichetă: cronica TIFF

TIFF (7)

……………………………………………………………………………………………………….

Aici ar fi trebuit să se afle însemnările despre Poliţist, adjectiv. După cum vedeţi, nu se află. Asta înseamnă că maşinaţiunile mele au dat greş şi deci n-am reuşit să văd filmul. Asta e. Nu disperăm. Viaţa merge înainte (right…)

Uitaţi cu ce mi-am găsit să mă consolez în schimb: Involuntar. Un titlu care nu reflectă defel maniera de lucru a acestui adevărat Ruben Östlund al Suediei. El ştie foarte bine ce vrea. Dar nu ştie cum. Pe scurt, totul e pus cu mâna, să stea frumos. Cele cinci poveşti narate sfârşesc prin a se lega într-un final unele de celelalte, dar asta numai pentru că acest adevărat Ruben Östlund a văzut la alţi mari regizori că aşa se face. Filmul e slăbuţ, dar nu idiot; are chiar şi un episod  memorabil (în care şoferul şi, în acelaşi timp, co-proprietarul autobuzului plin de turişti refuză categoric să plece până când nu se află cine a rupt perdeaua din toaletă; finalul episodului e inspirat). Ştiu filme geniale care n-au episoade memorabile. Pe scurt, ingredientele sunt la îndemână, însă maestrul le încurcă.

Flame şi Citron e filmul pe care l-ar fi făcut în cele din urmă Sergiu Nicolaescu dacă a sa carieră ar fi urmat o pantă ascendentă şi nu invers. Film „american” cu nazişti şi luptători din Rezistenţă (pentru băieţei), cu trădare şi iubiri înşelate (sau nu? – pentru fetiţe), cu întorsături de situaţie şi fior dramatic pentru pasionaţii de gen. Un film „normal”, care ar putea rula cu un succes mediu în orice altă perioadă a anului în orice cinematograf al patriei. Final înălţător (not!), care-ţi face piele de găină pe cel puţin 75% din suprafaţa corpului, cu un Citron pe post de Andrei generic (v. trimiterea de mai sus la un cunoscut regizor român şi mai ales P.S.-ul). O singură imagine „poetică” cu cerul, din păcate chiar la final, poziţie care îi agravează letal prezenţa. E după un caz real, ceea ce constituie o mare problemă pentru comentatorii oneşti. În sensul că nu poţi acuza lipsa de plauzibilitate fără a risca să ţi se dea în cap cu cotorul cărţii de istorie. Previzibil, dar nu plictisitor.

P.S. Aţi remarcat câte dintre personajele interpretate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul vremii poartă numele de Andrei, care este un soi de alter-ego al regizorului – Pistruiatul (1973),  Nemuritorii (1974), Capcana mercenarilor (1980), Ringul (1983), Orient Express (2004)? Bunul meu prieten T. J. a fost primul cercetător al fenomenului care mi-a semnalat acest interesant aspect lingvistic, insistând asupra unei etimologii extrem de plauzibile care trimite la greaca veche şi la „anthropos”, om; cercetări personale ulterioare relevă cuvântul grecesc andreia, însemnând „războinic”: Sergiu Nicolaescu =  Andrei, bărbatul războinic, bărbatul prin excelenţă.

TIFF (6)

„La cererea publicului spectator şi pentru o corectă reflectare în votul final a glasului publicului simplu, plătitor, cel pentru care am iniţiat de la bun început acest mare festival estival, anunţăm introducerea unei proiecţii suplimentare a filmului Poliţist, adjectiv, aflat în competiţia oficială. Ne cerem scuze pentru eventualele inconveniente create”. Acesta e comunicatul oficial pe care îl aştept ca pe jar până diseară, vineri, la 18.30, când are loc a doua (şi ultima) lui difuzare, la care biletele disponibile s-au epuizat încă de acum trei zile. În parte şi pentru că (iar acum citez un oficial TIFF, un voluntar oficial) „s-au dat cu sutele la Presă”. La Presă! Dragi organizatori, asta-i doriţi acestui mare regizor, să ajungă să fie judecat şi votat de presă şi de sponsori? Ce va spune posteritatea? Nepoţii nepoţilor…? IMDB-ul? Dar trebuie să închei aici. S-a întunecat în plină zi, iar tristeţea mi-a turnat lacrimi în priviri şi plumb în degete.

P.S. Mirajul celor două bilete pe care scumpul, adoratul nostru prieten a promis că ni le va ceda în caz că nu reuşeşte să ajungă la timp nu ne va face să uzăm de gândirea deziderativă şi să sperăm că aşa se va întâmpla. N-ar fi frumos.

Ştiu că noi toţi, cei care am urmărit cu sufletul la gură Winnipeg-ul meu, ne-am gândit instantaneu la Zelig, care este, desigur, cel mai bun film din lume (alături de restul de cele mai bune filme din lume). Nu se poate să nu vă fi trimis acolo umorul dement al lui Guy Maddin. Nu, nu se poate. După aceea ne-am adus aminte de La antena, bijuteria de acum doi ani. Şi pe bună dreptate. Aşa lucrează creierul, prin asocieri. În fine, filmul ăsta e absolut memorabil. Unul dintre cele mai bune de anul acesta. Ne vom felicita că am fost contemporani cu proiecţia lui. Şi vom vinde tichetele de intrare ca suveniruri. Vorba unui prieten: I love this Guy. Despre film ca atare n-are nici un rost să vorbesc: subiectul e irelevant. Trebuie musai văzut. Un pseudo-semidocumentar cu imagini de arhivă mixate cu filmări alb-negru, cu un voice-over (Guy Maddin însuşi, în augusta-i persoană) tribut adus filmului noir. Cred că s-a distrat de minune la filmări şi la înregistrarea textului. Eu ştiu că am zâmbit ore în şir după ce am ieşit din sală. De fapt, zâmbesc chiar acum.

Filmul norvegian de miercuri seara, Nord, ar putea câştiga liniştit competiţia. Competiţia filmelor difuzate miercurea asta, seara, de la ora 19.30 la Cinema Victoria. Un fost schior deprimat pe nume Jomar pleacă în căutarea copilului său, aflat cu „fosta” undeva în Nord, de unde şi titlul filmului. Pe drum fură, orbeşte temporar, bea şi fumează. Ca un adolescent mare – ceea ce şi este. De pe urma episoadelor parcurse pe drumul spre o viaţă nouă rămâne de obicei scrumul (la propriu – de tip incendiu). Pentru cine nu s-a prins, asta e o metaforă pentru hotărârea de-a lăsa în urmă trecutul. Foarte grăitor. Şi, dacă stau şi mă gândesc, cred că am văzut o singură imagine cu cerul – ştiţi genul, cele poetice – fapt de apreciat. De obicei sunt mai multe. Peripeţiile lui sunt amuzante, smulg zâmbetele audienţei şi constituie binemeritate eliberări ale tensiunii acumulate pe drum. Era să uit (glumesc, normal) momentul cel mai comic şi înălţător: la un moment dat intră în scenă un bătrân (atât de simplu, şi nu un şaman, cum greşit a apărut în presa de scandal) auto-priponit de-un snow-mobil, care locuia într-un cort aşezat pe o copcă. Gheaţa se rupe sub snow-mobil, bătrânul are parte de o ieşire maiestuoasă. Adevărul  e că eu prefer căile mai piezişe: nu Nord, ci mai degrabă Nord prin nord-vest. Este şi un film cu numele ăsta. Trebuie să-l ştiţi. Doar e cel mai bun film din lume.

TIFF (5)

O precizare de ordin general: dacă gloata a intrat în cinematograf pentru a se distra, nimeni şi nimic n-o va putea opri. Ea se va amuza indiferent de ce i se arată pe ecran. În fine, la anu’ îmi iau cinematograf, aşa cum am tot promis.

Anul trecut am ieşit de la nenumărate proiecţii. Deh, pe atunci eram sponsor, îmi permiteam luxul (noroc că am vândut businessul înainte de criză…). Atunci poate aş fi ieşit de la Ape tulburi, la care acum am rămas. O dramă fără îndrăzneli, dar destul de OK. Genul nominalizabil la Oscar pentru cel mai bun film străin, fără să merite şi fără să câştige, mai apoi. Muzica e mişto de tot, post-rock nordic de calitate. Mediocru în cel mai bun sens al cuvântului.

Gata, am încetat căutarea, în sfârşit l-am găsit. Primul film la care n-am simţit defel nevoia să mă uit la ceas* se numeşte Despre Elly, Iran, 2009, în care se va vedea cum situaţiile excepţionale dau măsura autentică a caracterului. Dezmăţ  curat, realizat cu unelte cinematografice perfect calibrate şi mânuite inteligent. Povestea  se învârte în jurul unui presupus şi nefericit accident petrecut pe durata unei excursii la mare şi a pasării vinei pentru producerea lui. E filmat cu camera pe umăr şi fiecare moment te găseşte în mijlocul evenimentelor. Mult mai puţine actriţe decât în Shirin (doar 4; ha!). Un film foarte omenesc, cu indivizi reali, vii, plauzibili. Şi în care afli în sfârşit răspunsul la întrebarea chinuitoare: cum se distrează dom’le ăştia fără muzică şi alcool? Scena de final de mare efect, sintetizând perfect mesajul (aha, e cu mesaj; nimic nou, vi-l şi comunic, de-a-ndoaselea: apşan e iinemao). De top trei anul ăsta, vă asigur.

* Evident că m-am uitat la ceas. Dar numai din reflex; bine, şi ca să am despre ce scrie note stupide de subsol în caz că fug din inspiraţie.

Varianta pentru marile mase poate fi găsită şi aici: LiterNet.

TIFF (4)

Shirin, Abbas Kiarostami, 2008. Imaginaţi-vă 114 prim-planuri succesive cu chipurile unor actriţe iranience care privesc în timp real un ipotetic film de dragoste gen 1001 nopţi. Sonor şi expresie. Asta e tot? Nu, e mult mai mult. Adică o poveste pe care o poţi urmări reflectată în emoţiile citite pe faţa lor şi, în acelaşi timp, în amintirile personale (în cazul meu, copilăria marcată de vinilurile ascultate la nesfârşit). Singurele momente în care tu, spectator occidental, te simţi extras din atmosfera basmului sunt cele în care o descoperi surprins pe Juliette Binoche printre chipurile înfăşurate în năframe şi realizezi pentru puţin timp că totul e o făcătură – în sensul bun. Nu e neapărat pentru iubitorii de filme, ci pentru iubitorii de poveşti. Eu unul am recitit de curând poveştile Şeherezadei şi citesc/ascult poveşti constant. Aşa că m-am substituit rapid celui de-al 115-lea spectator fascinat. Mi-a tihnit, adică.

(Am avut o epifanie, pornind de aici, despre cum stă treaba şi cu Container, un mare preferat al meu din toate timpurile (şi al celor 69 de votanţi care l-au notat cu 10 pe IMDB). Ca film, e un capăt de drum; ca artă, e genial. Din nou, dacă eşti hotărât să vezi un film, poţi fi dezamăgit.  Dacă eşti deschis pentru mai mult… good for you.)

Mamut, aseară, la Mall. De ani buni, Moodysson & I = Love. Acum nu prea am multe de spus, doar că abia în ultima jumătate de oră mi-am adus aminte de ce îl iubesc.  Un film mai slab al lui Moodysson e oricum mai bun decât 99% din restul producţiilor. Din păcate, eu nu pot judeca aşa, deci mă simt puţin frustrat.

Frustrat? Mă simt frustrat?

TIFF (3)

Completare la Sărbătoarea fetiţei moarte: la (şi imediat după) scena sexului torid homosexual dintre doi protagonişti, 1o-12 persoane s-au ridicat şi-au plecat. Aş fi plecat şi eu chiar atunci (din motivele arătate mai sus), dar nu ştiu care e perioada de graţie după care sexul şi plecarea nu mai pot fi legate.  Şi chiar n-am vrut să le dau apă la moară homofobilor :). A, n-am reuşit să-mi dau seama dacă era vorba de pederastie culturală sau de sex pur, animalic…

Duminică: Străini. Israel, 2008. El evreu, ea arăboaică. Întâlnire favorizată de destin, telefoane, big love, împreună, plecarea, revederea etc. Imagine intenţionat brută, artsy grained, cameră foarte mobilă şi jucăuşă.  Chestiunea palestiniană, desigur (nu din nou, vor spune unii – ba din nou! şi foarte bine că), veşnica întrebare fără răspuns: cu al tău sau cu ai tăi? Pentru majoritatea, clişeistic ca naiba. Pentru sufletele de vioară, ca al meu, emoţionant şi necesar.

Muntele despădurit. Film corean lent, mega-hiperrealist. Cu două fetiţe năcăjite rău care trebuie să se descurce. O poveste tristă ce se creionează, ca de obicei la genul ăsta, pe parcurs, în fărâme, pe nesimţite, fără viori care să crească tensiunea sau pulsul epic. Totuşi, episoadele cotidiene sunt întrerupte de inserţia unor cadre lungi şi frumoase cu cerul senin, înnorat, amurgind ş.a.m.d., corespunzând desfăşurării acţiunii. S-a mai făcut, ştiu. Două accepţiuni ale cadrului aici: imagine şi decupaj ca atare şi rame (frumoase) ale unei realităţi (urâte). Prim-planuri lungi şi desigur fără muzică. E pe principiul: dacă te ţine, te bagi.

Treabă de bărbat. O comedie inspirată de Full Monty, dar făcută de finlandezi. Cu alte cuvinte, tot se lasă cu antidepresive, sânge şi oase sparte cu ciocanul. Cool.

P.S. la Muntele despădurit: E genul de film la care dacă nu-ţi place, eşti taxat drept nepriceput, iar dacă-ţi place, drept snob. Dacă aveţi probleme cu asta, spuneţi şi voi că e „interesant”. Eu aşa fac.

TIFF (2)

Primul film, la Arta, Thomas. Exact ce mă aşteptam, un small movie de 70 de minute. Cum ai putea visa să-ţi începi mai frumos ziua de sâmbătă decât cu un film finlandez despre bătrâneţe, singurătate şi moarte? Foarte simpatic, producţie nordică tipică, fără întorsături de situaţie şi surprize. Bifat, plăcut.

Tokyo Sonata, super-premiat şi lăudat. Dacă se termina după 85 de minute, îi dădeam 9.5. A durat două ore şi i-am dat 6. Cinematografie superbă, jucat minunat, tratează despre problemele unui cuplu pe fondul unui tablou socio-politic nu prea măgulitor al Japoniei corporatiste. Dramă, emoţii puternice, kestii grele,  când brusc, la minutul 85, regizorul îşi bagă picioarele şi o dă în comicul penibil, introduce o răpire şi un violator.  În plus, dintr-un registru cvasi-realist, trece fără ruşine în metaforic, ieşind până la urmă o varză de toată frumuseţea. Schizofrenie curată. Finalul chiar nu mi-a mai tihnit, după palmele primite. Why? Why? L-a stricat. Cu mâna lui l-a stricat.

Sărbătoarea fetiţei moarte. Mai degrabă de interes antrolopologic. Cadre inspirate, dar cam forţat pe alocuri. Şi lung. Adică luuuuuuung. Se poate şi fără.

Alle Anderen. De departe cel mai bun film din competiţie so far (celălalt e Sărbătoarea, so far). Mie mi-a plăcut. Film de cuplu, două personaje principale, discuţii, certuri, stări. Mi s-a părut că a surprins nişte subtilităţi ale vieţii în 2 – cu grijă la detaliu şi sensibilitate. Dialoguri, bune, tăceri grăitoare – for me and my girl, at least. Mult peste leşinătura chiliană cu pretenţii En la cama de acum doi ani, dar nu la înălţimea Interview-ului lui van Gogh. Foarte sincer, pătrunzător – dacă auziţi altceva, nu plecaţi urechea. Aveţi încredere în mine, ca până acum, e mai simplu aşa. Recomandat.

Bun. Azi începe. TIFF. (aka prima cronică TIFF 2009 din lume)

Primul film: ora 10.00, Cinema Victoria

Helsinki Napoli, toată noaptea.

R: Mika Kaurismaki, fratele lui Aki Kaurismaki, care este ZEU. Deci filmul fratelui unui zeu.

Buuuuuuun. M-am întors de la film cu sentimente confuze. La început am crezut că e pe bune. După aia că e parodie. După aceea n-am mai ştiut ce să cred. În cele din urmă sper totuşi că se dorea a fi pe bune, pentru că un film prost e de zece ori mai acceptabil decât o parodie ratată. E un fel de film american de categorie B cu gangsteri meets Sergiu Nicolaescu şi filmele cu pionieri. În plus, se vorbeşte în engleză. În franceză. În italiană. În germană. Acţiunea se petrece în Berlinul de Vest.  Totul fără subtitrare. (Singurul bonus, apariţiile meteorice ale lui Wenders şi Jarmusch). Ar trebui să se facă o parodie despre parodii. În concluzie, un dezastru. Rămânem cu zeul. Fuck the brother.