Rămăseserăm înzăpeziți undeva, în creierii munților  la o cabană părăsită. Istoviţi şi degeraţi, ne-am strâns, cu ultimele forţe, în jurul focului încropit cu greu, pentru a hotărî împreună ce măsuri se impun a fi luate înainte să fie prea târziu. Proviziile se sfârşiseră, iar viscolul de afară nu dădea semne că s-ar potoli pentru a ne permite să plecăm după ajutor. În aceste condiţii, propunerea ca unul dintre noi să se sacrifice şi să fie mâncat de ceilalţi nu a părut deloc nelalocul ei. Eu unul am fost nevoit să refuz din start, căci iubesc viaţa, iar ideea morţii pur şi simplu mă îngrozeşte.

Venise momentul ca o nouă etapă din viaţa mea să fie ilustrată pentru posteritate, aşa că i-am cerut unui celebru artist să-mi realizeze portretul. O vreme n-am mai auzit de la el. Peste ani, când ne-am reîntâlnit, mi-a mărturisit că lucrează încă la comanda pe care i-o încredințasem şi că, de când îl însărcinasem cu misiunea aceasta aparent lipsită de dificultate, nu se mai putea concentra asupra nici unui alt proiect. Retras la mănăstire, în vârf de munte, abandonase orice legătură cu familia, cu prietenii, cu admiratorii – cu lumea. Recitise toate cărţile şi articolele pe care le publicasem de-a lungul vremii, în care rămânea cufundat cu lunile înainte de a îndrăzni să ridice penelul pentru a trasa chiar şi cea mai neînsemnată linie a chipului meu. Mi-a destăinuit că e fascinat de opera mea şi că respectul pe care mi-l poartă îl împiedică să iniţieze o asemenea întreprindere nepregătit, în necunoştinţă de cauză. Noi şi ascunse faţete ale personalităţii mele de proporţii fabuloase i se dezvăluiseră – printre altele, a pomenit de păpuşile ruseşti matrioşca, de jocurile de oglinzi care, se spune, multiplică realitatea la infinit şi de înţelepciunea orientală a profunzimilor, de crearea şi distrugerea ciclică a lumii şi de credinţa în perfecţiunea începuturilor pe care o îmbrăţişase mulţumită mie. Fără ca toate aceste elemente să fie luate în considerare, portretul ar fi reprezentat nu doar o mistificare grosolană a realităţii, ci şi un abandon al chiar crezului său artistic.

A trebuit să mă resemnez.

Știința din zilele noastre a atins punctul în care se pot întocmi calendare destul de precise nu doar pentru anul în curs, ci pentru un întreg an în avans, lucrul cu totul și cu totul de neimaginat nu cu mult timp în urmă. Sunt mândru să anunț că sunt eu însumi fericitul posesor al unui asemenea deosebit exemplar.

Oamenii își închipuie că, dacă ai un blog, poți scrie pe el toate tâmpeniile care-ți trec prin cap. Nimic mai fals. E limpede că nu poți scrie toate tâmpeniile, ci doar o mică parte.

Ieri m-am enervat și l-am făcut pe unu’ pitic. Acum regret. În fond, statura oarecum scundă e mai puțin relevantă decât lipsa inteligenței.

Trebuia să-l fac prost.

Am observat că numeroși proprietari de animale de companie au căpătat obiceiul de a vorbi cu acestea. Ceea ce mi se pare aproape la fel de inutil ca a te adresa unor oameni.

Detest cămăşile cu mâneci scurte. Le găsesc dezgustătoare și cred că ar trebui interzise. Dacă aş vrea cu adevărat să văd braţe dezgolite, m-aş duce la ştrand. Dar nu o fac, întrucât consider această formă de distracţie plebee, vulgară şi cu deosebire antipatică. Orice om care frecventează ştrandurile este, probabil, ţicnit şi ar trebui internat de îndată într-o instituție de sănătate mentală. Ştrandurile ar trebui închise şi ferecate cu lacăte grele pentru ca nimeni să nu poată pătrunde acolo. Sau ieşi.

Nişte picioare urâte îmi pot strica tot cheful, provocându-mi supărătoare şi persistente insomnii. Mă refer, desigur, la laba piciorului – despre restul sunt mult prea pudic pentru a aduce măcar vorba.

M-am convins că iubitorii de animale sunt duși cu capul. Poate doar iubitorii de oameni să-i mai întreacă.

Se spune că înţeleptul Yui-e i-ar fi depăşit cu mult în inteligenţă pe toţi cei care îndrăzneau să-l provoace. Vestit în toată ţara pentru iscusinţa cu care răspundea la întrebări şi pentru concizia sa, el a fost întrebat la un moment dat de către unul dintre discipoli nici mai mult, nici mai puţin decât ce este lumea. Acesta i-ar fi răspuns: „Lucrurile stau în felul următor:”

Potrivit unei alte variante , Yui-e ar fi căzut un moment pe gânduri, după care ar fi rostit următoarele cuvinte: „Deja am spus prea mult”.