O precizare de ordin general: dacă gloata a intrat în cinematograf pentru a se distra, nimeni şi nimic n-o va putea opri. Ea se va amuza indiferent de ce i se arată pe ecran. În fine, la anu’ îmi iau cinematograf, aşa cum am tot promis.

Anul trecut am ieşit de la nenumărate proiecţii. Deh, pe atunci eram sponsor, îmi permiteam luxul (noroc că am vândut businessul înainte de criză…). Atunci poate aş fi ieşit de la Ape tulburi, la care acum am rămas. O dramă fără îndrăzneli, dar destul de OK. Genul nominalizabil la Oscar pentru cel mai bun film străin, fără să merite şi fără să câştige, mai apoi. Muzica e mişto de tot, post-rock nordic de calitate. Mediocru în cel mai bun sens al cuvântului.

Gata, am încetat căutarea, în sfârşit l-am găsit. Primul film la care n-am simţit defel nevoia să mă uit la ceas* se numeşte Despre Elly, Iran, 2009, în care se va vedea cum situaţiile excepţionale dau măsura autentică a caracterului. Dezmăţ  curat, realizat cu unelte cinematografice perfect calibrate şi mânuite inteligent. Povestea  se învârte în jurul unui presupus şi nefericit accident petrecut pe durata unei excursii la mare şi a pasării vinei pentru producerea lui. E filmat cu camera pe umăr şi fiecare moment te găseşte în mijlocul evenimentelor. Mult mai puţine actriţe decât în Shirin (doar 4; ha!). Un film foarte omenesc, cu indivizi reali, vii, plauzibili. Şi în care afli în sfârşit răspunsul la întrebarea chinuitoare: cum se distrează dom’le ăştia fără muzică şi alcool? Scena de final de mare efect, sintetizând perfect mesajul (aha, e cu mesaj; nimic nou, vi-l şi comunic, de-a-ndoaselea: apşan e iinemao). De top trei anul ăsta, vă asigur.

* Evident că m-am uitat la ceas. Dar numai din reflex; bine, şi ca să am despre ce scrie note stupide de subsol în caz că fug din inspiraţie.

Varianta pentru marile mase poate fi găsită şi aici: LiterNet.