by Adriana Cârcu
Acum vreo două luni, în timp ce urmăream cu încântare crescândă (ca să nu spun cu gura căscată) materializarea programului Festivalului de la Gărâna, i-am spus, mai în glumă, lui Marius Giura: „Observ că ție, când îți place în mod deosebit un muzician și vrei să-l asculți mai îndeaproape, îl inviți, pur și simplu, la Gărâna.” Azi, când stau să mă gândesc mai bine, constat că mare adevăr grăia gura mea, dar și că adevărul acesta e ceva mai complex. Gustul sigur conjugat cu o anumită tenacitate pe care Marius o descria atât de plastic într-un interviu – „Ascult, cântăresc şi călăresc mai departe.” -, sunt doar semnele vădite ale unei alchimii bazate pe pasiune și pe o intuiție muzicală fără de greș.
Pasiunea și sinergia creativă au marcat amprenta genetică a jazzului și i-au configurat profilul de la bun început. Manifestările jazzului, chiar și cele de natură organizatorică, au avut mereu nevoie de aceste “soft skills” care să-i asigure receptarea și continuitatea. Și acesta este probabil și motivul pentru care muzica de jazz a fost calificată – mai ales la începuturile ei în Europa (și mai ales de către aceia care nu doreau sau nu puteau să-și dezvolte simțirea pentru ea) -, drept “decadentă”. Pe de altă parte, lipsa de accesibilitate în sens popular a situat-o, în mod paradoxal, tocmai la polul opus: manifestările de jazz erau considerate elitiste; apanajul unui grup restrâns de inițiați.
Aceste două atitudini extreme și-au găsit, la vremea lor, adepți și în România. La începutul anilor ’70, Clubul de Jazz din Timișoara intrase de-a binelea în vizorul politrucilor. În afara faptului că jazzul era considerat un gen muzical eminamente capitalist, deci incompatibil cu principiile “ieticii” comuniste, păcatul capital, care a dus până la urmă la închiderea clubului, a fost acela că la ARLUS se cânta o muzică “destrăbălată” ce încuraja imoralitatea. De multe ori după aceea m-am gândit că tocmai această acuzație, ridicolă prin absurdul ei, era, până la urmă, indiciul clar al faptului că încărcătura emotională și dimensiunea senzuală ale jazzului erau perceptibile până și la acel nivel, doar că cei care le percepeau nu aveau mijloacele necesare ca să le prelucreze sensibil.
De atunci și până azi jazzul românesc a parcurs un drum frumos. Festivalul de la Gărâna aflat, iată, la a 15-a ediție, nu numai că a continuat o tradiție a pasiunii, dar a și îmbogățit-o cu o dimensiune nouă, aproape legendară. De ce vin oamenii la Gărâna și de ce vin în număr atât de mare? Condițiile climaterice nu sunt tocmai ideale pentru un festival în aer liber, iar jazzul este departe de a fi devenit un gen muzical popular. Acest fenomen de popularitate selectivă are o cauză dublă. Când Marius Giura vrea să asculte un muzician, el nu o face numai pentru sine, ci și pentru un public pe care-l „crește” și îl cultivă de mai bine de un deceniu. Iar acest public receptiv și rafinat, care sfidează canoanele oricărui elitism, ia în fiecare vară calea Gărânei ignorând ploaia și frigul nopții, pentru a trăi timp de câteva zile doar din magia muzicii. De ce o face? Și aici răspunsul se află, cred, tot în mirabila alchimie a pasiunii.
Festivalul de Jazz de la Gărâna a prezentat anul acesta un line-up care, dacă cumva ar mai fi existat vreo urmă de îndoială, îl instalează definitiv în elita festivalurilor europene și chiar mondiale. Într-o corespondență recentă, John Kelman, redactorul site-ului All About Jazz, revistă ce deține unul dintre primele locuri în ierarhia competenței, îmi comunica: “… you’ve got the go-ahead to cover the Garana festival for AAJ, and thanks again for bringing it to us”.
We thank you for bringing it to us, Marius Giura!
articol apărut în caietul-program al Festivalului
