O prietenă sosită din Cuba mi-a făcut cadou o cutie de trabucuri originale H Upmann Habana (cunoscătorii – sau cinefilii – ştiu despre ce vorbesc). M-am documentat temeinic pe internet cum se fumează o astfel de ţigară; mi-am cumpărat o ghilotină pentru tăierea capătului şi un humidor în care să păstrez rezerva intactă şi în bune condiţiuni. Nu-mi stă în fire să-mi bat joc de asemenea lucruri – din neştiinţă sau rea-voinţă.

În sfârşit, a venit şi momentul mult aşteptat. Mi-am turnat un pahar cu coniac din cel mai fin, achiziţionat anume în acest scop, care să se ridice la nivelul ocaziei, şi mi-am aprins şi eu un trabuc. A fost nemaipomenit. Nu se compară nici pe departe cu alte prostii care circulă sub numele acesta. Nu l-am fumat dintr-una; am făcut o scurtă pauză, în care am savurat post-gustul intens şi senzaţia de superioritate pe care ţi-o oferă, ştim cu toţii, faptul de-a pufăi trabuc. Aromă perfectă, textură de vis, senzaţie copleşitoare. O încântare, ce mai!

După ce l-am stins, mi-am aprins o ţigară.