Mărturisesc – pentru a câta oară, oare? – că femeile exercită asupra mea o fascinaţie teribilă. Motiv pentru care le caut cu ardoare compania, încerc să mă aflu cât mai mult timp în preajma lor şi le studiez cu sporită atenţie. De ce? Habar n-am. Ca şi cum ar fi ceva mai deosebit să-ţi petreci, să spunem, după-amiaza în compania cuiva din această rasă de oameni… E drept că, la o primă vedere, par, în general, atrăgătoare şi simpatice. Te privesc ca din întâmplare, clipesc de câteva ori şi tu nu ştii ce să faci; sau scapi paharul din mână. Am fost avertizat încă din copilărie asupra lor, dar n-am reuşit să mă ţin deoparte; mi s-a spus că sunt doar trucuri de-ale lor, create special pentru a te face să-ţi pierzi capul şi a le permite să-şi atingă scopurile (care or fi acestea?), dar credeţi că am ascultat? Unele chiar râd, uneori, într-un anumit fel, pe care n-o să încerc să-l descriu aici, şi care-ţi dă fiori. Dar şi gheaţa face asta – sau o condamnare pe viaţă.

Treabă e asta?!