Sunt multe lucruri care mă enervează. Rău. Prea multe. De fapt, îmi dau acum seama că majoritatea lucrurilor mă enervează rău la un moment dat (lucrurile de faţă se exclud). De exemplu, cărţile urâte şi incomode la citit. De ce le mai fac, dacă le fac urâte şi incomode la citit? Mai bine să nu le facă. Mare scofală dacă nu le-ar face… Nu există nicio carte fără de care omenirea să nu se fi descurcat (nu, nici măcar). Ba cred că nu există nicio carte fără de care omenirea să nu se fi descurcat mai bine! De scriitori serioşi sau neserioşi nici nu mai vorbesc. Sau de oamenii jignitor de politicoşi. Pentru că nu ştiu care mă scot din sărite mai tare. Câteodată mă enervează ceva şi nu ştiu ce. Ori mă fac că nu ştiu. Asta e poate cel mai enervant. Sau la fel de enervant ca faptul că mă enervează atât de multe.
Pe voi ce vă enervează? Dacă vă enervează. Şi de ce? Sau de ce nu – în funcţie de caz. Premiul de consolare pentru enervănţeala cea mai cea, William Blake, The Marriage of Heaven and Hell, în traducerea subsemnatului şi a d-lui cristi c., pe care îl cunoaşteţi cu toţii din episoadele trecute. O carte care, după titlu, pare să ne readucă mult dorita conciliere. Despre care au tot vorbit în ultima vreme unii şi alţii. Asta-i bună! De parcă de conciliere avem noi nevoie acum! Noi! Nevoie! Acum!
A, v-am spus cât de mult mă enervează William Blake?