Pentru prima dată în luni de zile, funcţionara de la poştă s-a uitat la mine aproape ca la o fiinţă umană. M-a privit în ochi; m-a salutat; şi m-a întrebat cu glas amabil cu ce poate să-mi fie de folos. Gâtuit de emoţia provocată de ineditul situaţiei i-am explicat că vroiam doar să trimit un colet. M-a asigurat că mă aflu la locul potrivit şi, aproape reuşind să zâmbească, mi-a luat coletul din mână. Cred că m-a şi atins în treacăt, dar asta e o informaţie cu privire la a cărei corectitudine nu bag mâna în foc; sentimentele pe care întreaga afacere le stârnise în mine erau mult prea puternice. Mai mult, mi-a adus la cunoştinţă – din proprie iniţiativă – o informaţie, un amănunt tehnic dezvăluit mie pentru prima dată, care micşora semnificativ costurile de trimitere. A verificat apoi alături de mine concordanţa dintre datele înscrise pe pachet şi cele de pe buletinul de expediţie, asigurându-se că totul e în regulă. Apoi m-a salutat şi mi-a urat o zi bună. Mecanismul altfel impersonal al expedierii de bunuri la distanţă se pusese în mişcare cu un minim efort din partea mea, fără nervii şi încurcăturile cu care eram obişnuit. Mai merită menţionat că, doar cu puţin timp înainte, o colegă de-a ei de la un ghişeu fără prea mulţi clienţi se oferise să preia o parte din oamenii care aşteptau la coada cea mai lungă. Era deja prea mult!

Misterul s-a lămurit la sfârşit. În timp ce plăteam, n-am putut să nu le observ pe colegele ei de oficiu care şuşoteau îngrijorate, frângându-şi mâinile de emoţie, aplecate asupra unui articol de ziar multiplicat la xerox. În acesta era vorba, din câte am putut să-mi dau seama, despre iminenta restructurare a Poştei Române şi despre posibilitatea efectuării a câtorva mii de disponibilizări din rândul angajaţilor…