Citez cu o totală dezinhibare din articolul pe care îl scriam anul trecut pe vremea asta despre Felicia, înainte de toate (regia: Răzvan Rădulescu, scenariul: Răzvan Rădulescu): „Momentul în care cineaştii români vor înţelege că veridicitatea şi umorul pot fi create sau extrase şi din altceva decât din colecţiile de stereotipii şi clişee verbale puse la grămadă în gura personajelor va constitui un uriaş pas înainte pentru cinematografia noastră. Cu condiţia, desigur, ca aceştia să găsească o soluţie dacă nu la fel de facilă, cel puţin la fel de valabilă.” Nu au găsit.

Dacă Portretul luptătorului la tinereţe lăsa parcă să se întrevadă un alt tip de cinema, Principii de viaţă al aceluiaşi Constantin Popescu (scenariul: Răzvan Rădulescu) nu face decât să adauge un new-entry pe lista consistentă a filmelor realizate după scenarii şi / sau cu dialoguri scrise de Răzvan Rădulescu. Şi nu spun asta într-un sens bun. Lucrurile sunt previzibile (după zece minute aşteptam deja inevitabila izbucnire dramatică şi cathartică), reţeta e evidentă, iar dialogurile mustesc de spiritualitatea şmecherească ce-ţi face cu ochiul tot la trei cuvinte. Răzvan Rădulescu cunoaşte prea bine care sunt ofurile spectatorului român şi mizează exclusiv pe ele. El ştie face publicul să râdă, ştie să-l gâdile acolo unde trebuie, nu prea dur, fără brutalităţi jignitoare care să zgârie epiderma groasă, dar altfel sensibilă a obrazului omului obişnuit  – nu vă lăsaţi păcăliţi de înjurăturile suculente: complicitatea publicului e asigurată şi totală). El cunoaşte ce-i trebuie privitorului pentru a se distra sau pentru a se întrista şi, ca la o apăsare de buton, provoacă identificarea acestuia, pe căi uneori piezişe, cu personajele de pe ecran. Această situaţie e speculată într-un mod pe care nu pot să-l numesc decât împrumutând un termen din politică, şi anume, populist. Publicul primeşte ce aşteaptă, la final nimeni nu e rănit şi toată lumea e mulţumită.

Vlad Ivanov îl interpretează pe Emilian Velicanu de-a lungul unei zile în care acesta trece prin întreaga gamă de sentimente posibile, puse în scenă parcă pentru a-i evidenţia disponibilitatea de a face faţă deopotrivă rolurilor de comedie şi dramă. E limpede că avem de-a face cu un actor cu potenţial, dar care nu şi-a găsit încă rolul principal pe care îl merită. În mare parte, el pare coborât din reclama la telefonie mobilă pe care mulţi o ştiu de la TV şi care chiar precede toate proiecţiile din festival. Jocul personajelor secundare – cel puţin fosta soţie a lui Velicanu şi soţul acesteia – este mult sub cel al lui Ivanov. Adolescentul „rebel” obsedat de tehnologie şi care, trecând pe lângă standul cu jocuri pentru computer din supermarket, vrea să cumpere unul e o ruşine pentru o generaţie care dispune de nenumărate site-uri de torrente şi de Internet cu o lăţime neruşinată de bandă. În sfârşit, finalul filmului, în care acelaşi Emilian Velicanu îi administrează fiului său recalcitrant o corecţie fizică de toată frumuseţea, e bucăţică ruptă din Moromeţii (cartea sau filmul – acum şi pe DVD).

Nu cred că Principii de viaţă este un film ratat. Pentru a fi astfel, el trebuia să-şi fi propus ceva şi să nu-şi fi atins obiectivul. Or filmul nu pare a-şi fi propus de la bun început prea multe. Ceea ce e cu totul altceva.