Se întâmplă în fiecare an. Pe la jumătatea festivalului, intervine oboseala. Cronică. Intri într-un fel de transă. După trei filme văzute într-o singură zi, posibilitatea de-a ajunge să moţăi trântit într-un fotoliu de cinematograf devine pentru mulţi o certitudine. Numele de filme, de regizori sau actori încep să ţi se învălmăşească în cap şi cel mai simplu mod de-a răspunde la întrebarea: „Ce filme ţi-au plăcut?” e să arăţi cu degetul pe program sau să spui pur şi simplu: „ăla de la Arta, de la 12.30”. Dar e bine. Totul e bine.

Good-bye Solo (SUA, 2008, r: Ramin Bahrani, Secţiunea Supernova) Printre cele mai bune film văzute până acum. Discret, molcom, cu o dinamică liniară, având în centru doar două personaje principale: despre regrete şi speranţe, prietenie şi umanitate. Despre moarte. Solo e un tânăr taximetrist de culoare ale cărui servicii sunt închiriate în avans de către William, un bătrân scârbit de viaţă şi oameni – veritabil grumpy old man – pentru data de 20 ale lunii. Destinaţia? Doar dus, într-un loc din afara oraşului, numit Blowing Rock. Scopul vizitei? Nu e prea greu de ghicit… Legătura ce se creează între ei în cele două săptămâni scurse până la data fatidică, deşi la limita credibilităţii, îi pune pe amândoi la încercare: optimismul primului întâlneşte încrâncenarea celuilalt într-un joc emoţionant, dar cu final aşteptat. Încercările uneori puerile ale lui Solo de a-i reda clientului şi noului său prieten pofta de viaţă izbutesc parţial, dar hotărârea acestuia îl pune la grea încercare pe taximetrist. Îl recomand călduros celor îndrăgostiți de Straight Story-ul lui Lynch. Ramin Bahrani e un regizor care merită urmărit.

The Trash Humpers (SUA, 2009, r: Harmony Korine, Secţiunea Fără limită) Harmony Korine e un regizor american independent şi experimental. Un mic grup de indivizi mimează actul sexual cu nişte tomberoane de gunoi. Sunt urâţi, acţionează ca nişte cretini şi se mişcă dezarticulat, incoerent. Un copil cu râs isteric sugrumă o păpuşă (pe care o sufocase în prealabil) şi o desfigurează cu ajutorul unui ciocan. Apoi indivizii vandalizează o casă şi diverse obiecte emiţând ţipete şi râsete groteşti. Mănâncă clătite peste care toarnă detergent de vase şi pleznesc peste fese nişte tipe grase, aproape goale, care stau înşirate pe un pat. Totul e filmat cu o cameră video într-o manieră mizerabilistă extremă care, prin comparaţie,  face din Idioţii lui von Trier o producţie de o calofilie bolnăvicioasă. Ok, după o jumătate de oră m-am prins: oamenii pot fi urâţi, tâmpiţi şi răi. Nu cred că aveam nevoie de încă o confirmare. La un moment dat a devenit limpede că e un film statement care nu aduce nimic cu adevărat nou. Prezenţa mea devenise inutilă, aşa că după o jumătate de oră am părăsit – primul! – sala. Cred că merit un premiu pentru asta.

Hiroshima (Uruguay, 2009, r: Pablo Stoll, Secţiunea Fără limită) Preferatul meu la această ediţie. Juan Andrés Stoll joacă rolul lui Juan Andrés Stoll, un tânăr pierde-vară de o relaxare ce frizează absurdul. Dar rău de tot. Nimic nu pare să-l atingă. Lucrurile, bune sau rele, continuă pur şi simplu să i se întâmple, iar el le acceptă cu o resemnare absolută. Orice propunere e întâmpinat cu o încuviinţare: „Sure!”. Personajele sunt abulice şi schematice, acţionează mecanic, în virtutea inerţiei – dar totul e de fapt schematic în acest film! Chiar şi umorul. Minutele de realism crud, de o dureroasă plictiseală, sunt răsplătite generos prin sclipiri de ingeniozitate. Şi e teribil de dificil să mai impresionezi astăzi cu ceva spectatorul, dar Stoll o face într-o manieră strălucită. Surprizele se ţin lanţ. Există mai multe scene memorabile. La un moment dat, personajul se alătură unor prieteni prinşi într-o partidă de fotbal: „Cât e scorul”. „187 la 185 pentru noi”. „Până la cât jucaţi?” „Nu ştiu”. Trimiterile culturale mai mult sau mai puţin discrete, dar întotdeauna haioase, fac deliciul spectatorului: spusele personajelor nu se aud (cu o excepţie, la final, de un comic nebun, în care Stoll începe să cânte), însă sunt titrate pe ecranul negru specific filmelor mute! Inclusiv lătrăturile câinelui… Pentru cei care nu şi-au dat seama, Stoll e unul dintre cei trei regizori care au impresionat publicul TIFF în 2005, când au şi câştigat trofeul cu deliciosul Whisky.