Trecând recent în revistă [sic] cărţile (şi revistele, normal) citite în ultima vreme m-am cam spăriet. Pentru că sunt puţine – foarte puţine. Şi mie îmi place să citesc. Sau îmi plăcea. M-am dezobişnuit de practica lecturii zilnice. Şi nu mi-e prea bine. Lucrurile funcţionează în felul următor: se ia pagina tipărită, se face pâlnie şi se toarnă conţinutul în cap. Mintea are nevoie de o infuzie constantă de idei – ale altora. Mult mai deştepţi ca mine (da, ştiu, dar am zis că măcar să încerc :D). Singurul motiv pentru care nu m-am idiotizat complet până acum e calitatea deosebită a celor scrise de lumea din blogroll :). Aşa că am hotărât ca, din când în când, să dedic câte o zi lecturii. Fără supradoza zilnică de internet. Şi de bloguri. Sper să-mi pot înfrânge curiozitatea maladivă; şi sper să dureze. Aşadar, în zilele când voi trage oblonul şi voi afişa imaginea de mai jos, rog a fi scuzat de lipsa reacţiilor şi a comentariilor, căci nu va fi vorba de o impoliteţe. La mine sau la domniile voastre pe blog. Pentru că citesc.

Sunt curios cine mai preia ideea.

Sunt curios şi ce credeţi despre asta. Părerile sunt aşteptate întreg weekendul. Premiul – cine ar fi crezut? – o carte: Confesiunile unui opioman englez a lui Thomas de Quincey, autor foaaarte interesant (şi prizat intens de către Borges, de la care am şi aflat de el), din mantaua căruia au purces, ca să spunem aşa, autori precum Poe, Baudelaire, Wilde sau Huysmans.

Cu acestea fiind spuse?