Arhive etichetă: TIFF

Cinemateca TIFF revine în Cluj-Napoca

Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR) continuă campania de re-atragere a publicului român către cinema cu o nouă serie de Cinemateci TIFF, în Cluj-Napoca şi Sibiu. Începând din 8 noiembrie, săptămânal, în seara de joi, de la ora 20.00, la Cinema Victoria, cinefilii vor avea parte de surprize cinematografice speciale, pregătite de echipa TIFF.

Cinemateca TIFF la Cluj va fi deschisă în această toamnă cu o comedie franţuzească, Le Skylab / Explozie în familie, urmată de comedia rusească Chapiteau Show, film dublu premiat la TIFF în acest an: Premiul Special al Juriului şi Premiul Publicului. Din programul Cinematecii nu lipsesc nici dramele spectaculoase: Io sono l’amore / Eu sunt dragostea (Italia, 2009), The Way Back / Drumul de întoarcere (SUA, 2010), film în care actorul Dragoş Bucur poate fi văzut jucând alături de Colin Farrell şi Ed Harris, sau filmul Aglaja, ecranizarea romanului De ce fierbe copilul în mămăligă, o coproducţie Ungaria – Polonia – România, ce a câştigat recent marele premiu al Festivalului de Film Golden Orange din Antalya (Turcia) şi va fi prezentat în avanpremieră în cadrul Cinematecii TIFF.

Programul integral al Cinematecii TIFF la Cluj, Cinema Victoria este următorul:

Joi, 8 noiembrie, h 20.00: Le Skylab / Explozie în familie (Franţa, 2011)

Miercuri, 14 noiembrie, h 20.00: Chapiteau Show (Rusia, 2011)
*excepţie în program privind seara de joi dedicată Cinematecii TIFF

Joi, 22 noiembrie, h 20.00: The Way Back / Drumul de întoarcere (SUA, 2010)

Joi, 29 noiembrie, h 20.00: Io sono l’amore / Eu sunt dragostea (Italia, 2009)

Joi, 6 decembrie, h 20.00: Aglaja (Ungaria-Polonia-România, 2012)

Joi, 13 decembrie, h 20.00: Starbuck (Canada, 2011)

Joi, 20 decembrie, h 20.00: The Best Exotic Marigold Hotel / Hotel Marigold (SUA-UK, 2011)

Pentru mai multe informaţii despre Cinemateca TIFF, vă rugăm să accesaţi site-ul: www.romfilmpromotion.ro sau pagina de facebook: http://www.facebook.com/CinematecaTIFF

TIFF 2010 – Jurnal de provincie (3)

Lasă un răspuns

Ediţia 2010 a fost pentru mine cea a filmelor lente. Realiste. Cred că jumătate din filmele vizionate au fost astfel. Şi nu am o problemă cu asta. Dar aştept cu nelinişte momentul în care, la lăsarea cortinei festivaliere, voi reveni la filmul cu montaj „normal” şi ritm alert, iar primele zece minute mă vor solicita într-atât, încât nu voi pricepe mare lucru şi voi rămâne cu o durere de cap încercând în zadar să înţeleg unde mă aflu.

Felicia, înainte de toate (România, 2009, r: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf, Secţiunea Competiţie) Momentul în care cineaştii români vor înţelege că veridicitatea şi umorul pot fi create sau extrase şi din altceva decât din colecţiile de stereotipii şi clişee verbale puse la grămadă în gura personajelor va constitui un uriaş pas înainte pentru cinematografia noastră. Cu condiţia, desigur, ca aceştia să găsească o soluţie dacă nu la fel de facilă, cel puţin la fel de valabilă. Mi-a plăcut Felicia: pe secţiuni. Temporale şi transversale. Filmul are părţi foarte bune, iar Ozana Oancea a făcut într-adevăr un rol aproape perfect. Şi nu e singura. Lungimea excesivă a anumitor secvenţe lipsite, cred, de miză la nivelul construcţiei şi finalul diluat sunt însă minusuri care mi-au răpit plăcerea de-a vorbi de o mare reuşită.

Aurora (România, 2010, r: Cristi Puiu, Secţiunea Zilele filmului românesc) Trei ore. Atât durează cea mai recentă şi aşteptată peliculă regizată de Cristi Puiu. Iar trei ore petrecute în cele mai incomode scaune de cinematograf din Cluj nu sunt de glumă. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar se pare că ne aflăm în faţa primului film românesc despre un criminal în serie. E excelentă decizia regizorului Cristi Puiu să apeleze pentru rolul principal la un actor neprofesionist: la el însuşi. Sunt aproape convins că orice actor român dintre cei care-mi vin în minte (şi chiar am făcut acest exerciţiu) ar fi eşuat într-un overacting ce ar fi ruinat orice urmă de credibilitate. Expresivitatea şi veridicitatea personajului se construiesc prin tuşe subtile trasate la nivelul privirii şi respiraţiei, ceea ce pentru mine a constituit o revelaţie: deci se poate. Mi-aş dori să-l văd pe Puiu ţinând un master-class la care să încerce să-i dezveţe pe actorii români de obiceiul de a etala în fiecare rol întreg arsenalul de tehnici actoriceşti dobândite în facultate, ceea ce, în umila mea opinie, se întâmplă prea des. Alegerea unui final care stoarce umor din absurdul şi inadecvarea scenei în care acesta se predă la poliţie, recunoscându-şi crimele, a împărţit publicul la ieşirea din sală. Trebuia să râdem sau grozăvia faptelor depăşea resursele comice indiscutabile? S-a spus deja că nu e un film de public, ci de festival. Dincolo de artificialul şi de neprevăzutul aplicării de etichete, cred că e adevărat. Iar succesul va trebui măsurat nu în numărul de plătitori de bilete, ci al spectatorilor care vor rezista în sală până la genericul final. Din păcate, puţini vor fi cei dispuşi să iasă la cinematografele de la mall (ah, atât de comode!) pentru a se supune unei cazne a cărei miză nu-i va mulţumi sau al cărei preţ nu sunt dispus să-l plătească. Una peste alta, preferatul meu. Acum aşteptăm the director’s cut…

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (România, 2010, r: Andrei Ujică, Secţiunea Zilele filmului românesc) Construit din mii de ore de filmări – multe inedite – cu cei care au condus atâta amar de vreme România, filmul alege soluţia deloc facilă a absenţei oricărui comentariu. Lăsând în seama noastră sarcina, de multe ori ingrată, de a ghici numele personajelor „secundare” care apar în diferite ipostaze şi îngreunând prin asta accesul celor mai tineri la o istorie pe care ei au cunoscut-o doar într-o manieră indirectă. Dar aceste amănunte sunt nesemnificative la nivel general. Nu cred că Andrei Ujică şi-a propus să producă o radiografie exhaustivă a regimului Ceauşescu. Adesea, ceea ce vedem sunt nişte omuleţi caraghioşi, surprinşi în întreg ridicolul lor, deopotrivă în situaţii oficiale şi casnice. Cineva chiar vedea în asta o contradicţie: imaginile cu cuplul înotând sau jucând volei sunt de un comic grotesc – o „autobiografie” ar fi trebuit aşadar să le lase la o parte şi să se concentreze asupra aspectelor mai flatante. Păi dacă am şti când suntem penibili, n-am mai fi penibili, nu? Sunt convins că cei doi se considerau grozavi şi admirabili în posturile incriminate. Sau în ipostaza de martiri ai loviturii de stat. Aşa cum tot unei prezumtive ignoranţe îi poate fi atribuită şi secvenţa cea mai gustată de public în care, în timpul unei vizite externe în SUA, în fundal se poate citi scris cu litere de-o şchioapă: Deep Throat (aluzie, desigur, la scandalul Watergate). În fine, cred că e teribil de interesant de studiat modul de poziţionare al generaţiilor succesive de privitori faţă de evenimentele cuprinse în film. Momentul apariţiei lui e, de asemenea, foarte nimerit: la suficientă distanţă de la evenimentele din decembrie ’89 pentru a nu mai declanşa retorici exagerat de patetice şi înainte, totuşi, ca interesul pentru această perioadă a istoriei recente să se consume. Ironia ultimă provine din imaginea panoramică pe care am avut-o asupra sălii cinematografului Republica de la nivelul ultimelor rânduri: părea un congres benign, cu oameni relaxaţi şi prietenoşi care priveau la desfăşurarea unui alt congres, îngrozitor de urât, înfăţişat pe ecran…

TIFF 2010: jurnal de provincie (2)

15 Răspunsuri

Se întâmplă în fiecare an. Pe la jumătatea festivalului, intervine oboseala. Cronică. Intri într-un fel de transă. După trei filme văzute într-o singură zi, posibilitatea de-a ajunge să moţăi trântit într-un fotoliu de cinematograf devine pentru mulţi o certitudine. Numele de filme, de regizori sau actori încep să ţi se învălmăşească în cap şi cel mai simplu mod de-a răspunde la întrebarea: „Ce filme ţi-au plăcut?” e să arăţi cu degetul pe program sau să spui pur şi simplu: „ăla de la Arta, de la 12.30”. Dar e bine. Totul e bine.

Good-bye Solo (SUA, 2008, r: Ramin Bahrani, Secţiunea Supernova) Printre cele mai bune film văzute până acum. Discret, molcom, cu o dinamică liniară, având în centru doar două personaje principale: despre regrete şi speranţe, prietenie şi umanitate. Despre moarte. Solo e un tânăr taximetrist de culoare ale cărui servicii sunt închiriate în avans de către William, un bătrân scârbit de viaţă şi oameni – veritabil grumpy old man – pentru data de 20 ale lunii. Destinaţia? Doar dus, într-un loc din afara oraşului, numit Blowing Rock. Scopul vizitei? Nu e prea greu de ghicit… Legătura ce se creează între ei în cele două săptămâni scurse până la data fatidică, deşi la limita credibilităţii, îi pune pe amândoi la încercare: optimismul primului întâlneşte încrâncenarea celuilalt într-un joc emoţionant, dar cu final aşteptat. Încercările uneori puerile ale lui Solo de a-i reda clientului şi noului său prieten pofta de viaţă izbutesc parţial, dar hotărârea acestuia îl pune la grea încercare pe taximetrist. Îl recomand călduros celor îndrăgostiți de Straight Story-ul lui Lynch. Ramin Bahrani e un regizor care merită urmărit.

The Trash Humpers (SUA, 2009, r: Harmony Korine, Secţiunea Fără limită) Harmony Korine e un regizor american independent şi experimental. Un mic grup de indivizi mimează actul sexual cu nişte tomberoane de gunoi. Sunt urâţi, acţionează ca nişte cretini şi se mişcă dezarticulat, incoerent. Un copil cu râs isteric sugrumă o păpuşă (pe care o sufocase în prealabil) şi o desfigurează cu ajutorul unui ciocan. Apoi indivizii vandalizează o casă şi diverse obiecte emiţând ţipete şi râsete groteşti. Mănâncă clătite peste care toarnă detergent de vase şi pleznesc peste fese nişte tipe grase, aproape goale, care stau înşirate pe un pat. Totul e filmat cu o cameră video într-o manieră mizerabilistă extremă care, prin comparaţie, face din Idioţii lui von Trier o producţie de o calofilie bolnăvicioasă. Ok, după o jumătate de oră m-am prins: oamenii pot fi urâţi, tâmpiţi şi răi. Nu cred că aveam nevoie de încă o confirmare. La un moment dat a devenit limpede că e un film statement care nu aduce nimic cu adevărat nou. Prezenţa mea devenise inutilă, aşa că după o jumătate de oră am părăsit – primul! – sala. Cred că merit un premiu pentru asta.

Hiroshima (Uruguay, 2009, r: Pablo Stoll, Secţiunea Fără limită) Preferatul meu la această ediţie. Juan Andrés Stoll joacă rolul lui Juan Andrés Stoll, un tânăr pierde-vară de o relaxare ce frizează absurdul. Dar rău de tot. Nimic nu pare să-l atingă. Lucrurile, bune sau rele, continuă pur şi simplu să i se întâmple, iar el le acceptă cu o resemnare absolută. Orice propunere e întâmpinat cu o încuviinţare: „Sure!”. Personajele sunt abulice şi schematice, acţionează mecanic, în virtutea inerţiei – dar totul e de fapt schematic în acest film! Chiar şi umorul. Minutele de realism crud, de o dureroasă plictiseală, sunt răsplătite generos prin sclipiri de ingeniozitate. Şi e teribil de dificil să mai impresionezi astăzi cu ceva spectatorul, dar Stoll o face într-o manieră strălucită. Surprizele se ţin lanţ. Există mai multe scene memorabile. La un moment dat, personajul se alătură unor prieteni prinşi într-o partidă de fotbal: „Cât e scorul”. „187 la 185 pentru noi”. „Până la cât jucaţi?” „Nu ştiu”. Trimiterile culturale mai mult sau mai puţin discrete, dar întotdeauna haioase, fac deliciul spectatorului: spusele personajelor nu se aud (cu o excepţie, la final, de un comic nebun, în care Stoll începe să cânte), însă sunt titrate pe ecranul negru specific filmelor mute! Inclusiv lătrăturile câinelui… Pentru cei care nu şi-au dat seama, Stoll e unul dintre cei trei regizori care au impresionat publicul TIFF în 2005, când au şi câştigat trofeul cu deliciosul Whisky.

TIFF 2010: jurnal de provincie (1)

3 Răspunsuri

Dificultatea cea mai mare cu TIFF-ul e cantitatea impresionantă şi deconcertantă de pelicule prezentate care nu conteneşte că crească cu fiecare ediţie. Ştii bine că printre cele câteva sute de titluri există câteva care te vor lăsa mut de uimire şi vor lăsa urme: doar că nu ştii cum să le descoperi în numai 10 zile. Aşa că inspiraţia joacă un rol crucial în tot acest proces. Există, după aceea, filmele intens mediatizate la care toată lumea vrea să ajungă, proiecţiile-eveniment la care e greu să găseşti bilete şi obscurităţile delicioase care, de multe ori, reprezintă şi mari revelaţii personale. Deşi e greu de găsit un echilibru, recompensele n-au lipsit până acum la nici o ediţie. Alergatul între cinematografe, cozile şi biletele terminate în faţa ta sau epuizarea de la sfârşitul fiecărei zile au şi ele farmecul lor. Mai ales retrospectiv…

Din motive mai presus de controlul meu am ratat cu deplin succes primele două zile de festival. Duminică, în cea de-a treia zi, o ploaie torenţială a spălat dacă nu păcatele, cel puţin străzile prăfuite ale oraşului, provocând şiruri de comentarii deopotrivă scatologice şi eschatologice. Aşa că m-am plimbat cu troleibuzul aşteptând încetarea micului potop.

O soluţie raţională (Suedia, 2009, r: Jorgen Bergmark, Secţiunea Competiţie) Regizorul, prezent la vizionarea de la cinematograful Republica, ne-a dezvăluit că în Suedia a existat chiar o mică dezbatere care a vizat genul filmului: comedie sau dramă? Cum cele două nu s-au exclus niciodată, nu simt nevoia unei alegeri. Filmul tratează despre problemele de cuplu într-o manieră care îmbină accentele dramatice şi absurde cu cele comice. Când Erland se îndrăgosteşte nebuneşte de soţia colegului şi prietenului său Sven-Erik, soluţia găsită de acesta este ca toţi patru să se mute împreună până la consumarea pasiunii. Rezultatul „soluţiei raţionale”, dar defel rezonabile, e deja previzibil, iar detaliile savuroase ale acestui menage à quatre capătă treptat accente tot mai sumbre. Ceea ce pentru iubitorii filmului nordic nu reprezintă o surpriză. Aproape orice zâmbet sau hohot de râs pare să mascheze o dramă – sau o tristeţe nespusă. Merită văzut – în special de familiile care îşi închipuie că au o problemă de cuplu…

Navidad (Chile, Franța, 2009, r: Sebastian Lelio, Secţiunea Focus Chile) Sală plină ochi şi aşteptări destul de mari având în vedere că în 2007 Lelio a plecat acasă cu Trofeul Transilvania pentru filmul La Sagrada Familia, foarte gustat la acea vreme de către public. E povestea a trei adolescenţi – un cuplu şi o fată fugită de acasă care ajung să-şi petreacă ajunul Crăciunului într-o casă părăsită, prilej de întorsături şi conflicte emoţionale duse într-un fel sau altul spre o rezolvare. Filmul are un feeling foarte ok, dar pare adesea scăpat din mână. L-aş fi preferat mai concentrat – şi mai scurt cu vreo 20 de minute. Partida salutară de soft porn dinspre final a avut darul de a-i trezi brusc pe cei care moţăiau sau îşi consultau discret telefoanele mobile.

R (Danemarca, 2009, r: Tobias Lindholm, Michael Noer, Secţiunea Competiţie) Un tânăr deţinut ajunge într-o închisoare de maximă securitate guvernată de legile dure specifice instituţiilor corecţionale. Într-un decor de coşmar, el trebuie să se descurce pe cont propriu, fiind supus la sarcini umilitoare de către restul deţinuţilor şi trebuind să găsească metode ingenioase prin care să fie cel puţin tolerat şi lăsat în viaţă. Un film puternic şi dark perfect jucat de actori neprofesionişti şi atent regizat, singurul lui posibil păcat constâmd în lipsa de originalitate a temei: s-a mai făcut, s-a mai văzut – cea mai la îndemână trimitere fiind la mult mai titratul Un prophète, câştigătorul Marelui premiul al juriului la Cannes, în 2009. Nu se recomandă iubitorilor de happy-end.

Asta a fost ziua de duminică. Cu egoul super-gonflat al provincialilor care se trezesc în centrul unei manifestări de o amploare care-i depăşeşte, editorialiştii gazetelor locale n-au scăpat ocazia de a exalta virtuţile terapeutice ale culturii, recomandând refugiul din faţa politicienilor şi a realităţii urâte în care trăim şi dovedind, încă o dată, că nu înţeleg nimic din toată povestea asta şi că pur şi simplu nu merg la filmele prezentate – cu excepţia, probabil, a proiecţiilor destinate celor mici sau a evenimentelor oficiale la care primesc tichete gratuite şi unde pot fi văzuţi şi admiraţi în toată splendoarea lor.

(Text preluat de pe 1001arte.)

TIFF (7)

Lasă un răspuns

……………………………………………………………………………………………………….

Aici ar fi trebuit să se afle însemnările despre Poliţist, adjectiv. După cum vedeţi, nu se află. Asta înseamnă că maşinaţiunile mele au dat greş şi deci n-am reuşit să văd filmul. Asta e. Nu disperăm. Viaţa merge înainte (right…)

Uitaţi cu ce mi-am găsit să mă consolez în schimb: Involuntar. Un titlu care nu reflectă defel maniera de lucru a acestui adevărat Ruben Östlund al Suediei. El ştie foarte bine ce vrea. Dar nu ştie cum. Pe scurt, totul e pus cu mâna, să stea frumos. Cele cinci poveşti narate sfârşesc prin a se lega într-un final unele de celelalte, dar asta numai pentru că acest adevărat Ruben Östlund a văzut la alţi mari regizori că aşa se face. Filmul e slăbuţ, dar nu idiot; are chiar şi un episod memorabil (în care şoferul şi, în acelaşi timp, co-proprietarul autobuzului plin de turişti refuză categoric să plece până când nu se află cine a rupt perdeaua din toaletă; finalul episodului e inspirat). Ştiu filme geniale care n-au episoade memorabile. Pe scurt, ingredientele sunt la îndemână, însă maestrul le încurcă.

Flame şi Citron e filmul pe care l-ar fi făcut în cele din urmă Sergiu Nicolaescu dacă a sa carieră ar fi urmat o pantă ascendentă şi nu invers. Film „american” cu nazişti şi luptători din Rezistenţă (pentru băieţei), cu trădare şi iubiri înşelate (sau nu? – pentru fetiţe), cu întorsături de situaţie şi fior dramatic pentru pasionaţii de gen. Un film „normal”, care ar putea rula cu un succes mediu în orice altă perioadă a anului în orice cinematograf al patriei. Final înălţător (not!), care-ţi face piele de găină pe cel puţin 75% din suprafaţa corpului, cu un Citron pe post de Andrei generic (v. trimiterea de mai sus la un cunoscut regizor român şi mai ales P.S.-ul). O singură imagine „poetică” cu cerul, din păcate chiar la final, poziţie care îi agravează letal prezenţa. E după un caz real, ceea ce constituie o mare problemă pentru comentatorii oneşti. În sensul că nu poţi acuza lipsa de plauzibilitate fără a risca să ţi se dea în cap cu cotorul cărţii de istorie. Previzibil, dar nu plictisitor.

P.S. Aţi remarcat câte dintre personajele interpretate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul vremii poartă numele de Andrei, care este un soi de alter-ego al regizorului – Pistruiatul (1973), Nemuritorii (1974), Capcana mercenarilor (1980), Ringul (1983), Orient Express (2004)? Bunul meu prieten T. J. a fost primul cercetător al fenomenului care mi-a semnalat acest interesant aspect lingvistic, insistând asupra unei etimologii extrem de plauzibile care trimite la greaca veche şi la „anthropos”, om; cercetări personale ulterioare relevă cuvântul grecesc andreia, însemnând „războinic”: Sergiu Nicolaescu = Andrei, bărbatul războinic, bărbatul prin excelenţă.

TIFF (6)

5 Răspunsuri

„La cererea publicului spectator şi pentru o corectă reflectare în votul final a glasului publicului simplu, plătitor, cel pentru care am iniţiat de la bun început acest mare festival estival, anunţăm introducerea unei proiecţii suplimentare a filmului Poliţist, adjectiv, aflat în competiţia oficială. Ne cerem scuze pentru eventualele inconveniente create”. Acesta e comunicatul oficial pe care îl aştept ca pe jar până diseară, vineri, la 18.30, când are loc a doua (şi ultima) lui difuzare, la care biletele disponibile s-au epuizat încă de acum trei zile. În parte şi pentru că (iar acum citez un oficial TIFF, un voluntar oficial) „s-au dat cu sutele la Presă”. La Presă! Dragi organizatori, asta-i doriţi acestui mare regizor, să ajungă să fie judecat şi votat de presă şi de sponsori? Ce va spune posteritatea? Nepoţii nepoţilor…? IMDB-ul? Dar trebuie să închei aici. S-a întunecat în plină zi, iar tristeţea mi-a turnat lacrimi în priviri şi plumb în degete.

P.S. Mirajul celor două bilete pe care scumpul, adoratul nostru prieten a promis că ni le va ceda în caz că nu reuşeşte să ajungă la timp nu ne va face să uzăm de gândirea deziderativă şi să sperăm că aşa se va întâmpla. N-ar fi frumos.

Ştiu că noi toţi, cei care am urmărit cu sufletul la gură Winnipeg-ul meu, ne-am gândit instantaneu la Zelig, care este, desigur, cel mai bun film din lume (alături de restul de cele mai bune filme din lume). Nu se poate să nu vă fi trimis acolo umorul dement al lui Guy Maddin. Nu, nu se poate. După aceea ne-am adus aminte de La antena, bijuteria de acum doi ani. Şi pe bună dreptate. Aşa lucrează creierul, prin asocieri. În fine, filmul ăsta e absolut memorabil. Unul dintre cele mai bune de anul acesta. Ne vom felicita că am fost contemporani cu proiecţia lui. Şi vom vinde tichetele de intrare ca suveniruri. Vorba unui prieten: I love this Guy. Despre film ca atare n-are nici un rost să vorbesc: subiectul e irelevant. Trebuie musai văzut. Un pseudo-semidocumentar cu imagini de arhivă mixate cu filmări alb-negru, cu un voice-over (Guy Maddin însuşi, în augusta-i persoană) tribut adus filmului noir. Cred că s-a distrat de minune la filmări şi la înregistrarea textului. Eu ştiu că am zâmbit ore în şir după ce am ieşit din sală. De fapt, zâmbesc chiar acum.

Filmul norvegian de miercuri seara, Nord, ar putea câştiga liniştit competiţia. Competiţia filmelor difuzate miercurea asta, seara, de la ora 19.30 la Cinema Victoria. Un fost schior deprimat pe nume Jomar pleacă în căutarea copilului său, aflat cu „fosta” undeva în Nord, de unde şi titlul filmului. Pe drum fură, orbeşte temporar, bea şi fumează. Ca un adolescent mare – ceea ce şi este. De pe urma episoadelor parcurse pe drumul spre o viaţă nouă rămâne de obicei scrumul (la propriu – de tip incendiu). Pentru cine nu s-a prins, asta e o metaforă pentru hotărârea de-a lăsa în urmă trecutul. Foarte grăitor. Şi, dacă stau şi mă gândesc, cred că am văzut o singură imagine cu cerul – ştiţi genul, cele poetice – fapt de apreciat. De obicei sunt mai multe. Peripeţiile lui sunt amuzante, smulg zâmbetele audienţei şi constituie binemeritate eliberări ale tensiunii acumulate pe drum. Era să uit (glumesc, normal) momentul cel mai comic şi înălţător: la un moment dat intră în scenă un bătrân (atât de simplu, şi nu un şaman, cum greşit a apărut în presa de scandal) auto-priponit de-un snow-mobil, care locuia într-un cort aşezat pe o copcă. Gheaţa se rupe sub snow-mobil, bătrânul are parte de o ieşire maiestuoasă. Adevărul e că eu prefer căile mai piezişe: nu Nord, ci mai degrabă Nord prin nord-vest. Este şi un film cu numele ăsta. Trebuie să-l ştiţi. Doar e cel mai bun film din lume.

TIFF (5)

9 Răspunsuri

O precizare de ordin general: dacă gloata a intrat în cinematograf pentru a se distra, nimeni şi nimic n-o va putea opri. Ea se va amuza indiferent de ce i se arată pe ecran. În fine, la anu’ îmi iau cinematograf, aşa cum am tot promis.

Anul trecut am ieşit de la nenumărate proiecţii. Deh, pe atunci eram sponsor, îmi permiteam luxul (noroc că am vândut businessul înainte de criză…). Atunci poate aş fi ieşit de la Ape tulburi, la care acum am rămas. O dramă fără îndrăzneli, dar destul de OK. Genul nominalizabil la Oscar pentru cel mai bun film străin, fără să merite şi fără să câştige, mai apoi. Muzica e mişto de tot, post-rock nordic de calitate. Mediocru în cel mai bun sens al cuvântului.

Gata, am încetat căutarea, în sfârşit l-am găsit. Primul film la care n-am simţit defel nevoia să mă uit la ceas* se numeşte Despre Elly, Iran, 2009, în care se va vedea cum situaţiile excepţionale dau măsura autentică a caracterului. Dezmăţ curat, realizat cu unelte cinematografice perfect calibrate şi mânuite inteligent. Povestea se învârte în jurul unui presupus şi nefericit accident petrecut pe durata unei excursii la mare şi a pasării vinei pentru producerea lui. E filmat cu camera pe umăr şi fiecare moment te găseşte în mijlocul evenimentelor. Mult mai puţine actriţe decât în Shirin (doar 4; ha!). Un film foarte omenesc, cu indivizi reali, vii, plauzibili. Şi în care afli în sfârşit răspunsul la întrebarea chinuitoare: cum se distrează dom’le ăştia fără muzică şi alcool? Scena de final de mare efect, sintetizând perfect mesajul (aha, e cu mesaj; nimic nou, vi-l şi comunic, de-a-ndoaselea: apşan e iinemao). De top trei anul ăsta, vă asigur.

* Evident că m-am uitat la ceas. Dar numai din reflex; bine, şi ca să am despre ce scrie note stupide de subsol în caz că fug din inspiraţie.

Varianta pentru marile mase poate fi găsită şi aici: LiterNet.

TIFF (4)

6 Răspunsuri

Shirin, Abbas Kiarostami, 2008. Imaginaţi-vă 114 prim-planuri succesive cu chipurile unor actriţe iranience care privesc în timp real un ipotetic film de dragoste gen 1001 nopţi. Sonor şi expresie. Asta e tot? Nu, e mult mai mult. Adică o poveste pe care o poţi urmări reflectată în emoţiile citite pe faţa lor şi, în acelaşi timp, în amintirile personale (în cazul meu, copilăria marcată de vinilurile ascultate la nesfârşit). Singurele momente în care tu, spectator occidental, te simţi extras din atmosfera basmului sunt cele în care o descoperi surprins pe Juliette Binoche printre chipurile înfăşurate în năframe şi realizezi pentru puţin timp că totul e o făcătură – în sensul bun. Nu e neapărat pentru iubitorii de filme, ci pentru iubitorii de poveşti. Eu unul am recitit de curând poveştile Şeherezadei şi citesc/ascult poveşti constant. Aşa că m-am substituit rapid celui de-al 115-lea spectator fascinat. Mi-a tihnit, adică.

(Am avut o epifanie, pornind de aici, despre cum stă treaba şi cu Container, un mare preferat al meu din toate timpurile (şi al celor 69 de votanţi care l-au notat cu 10 pe IMDB). Ca film, e un capăt de drum; ca artă, e genial. Din nou, dacă eşti hotărât să vezi un film, poţi fi dezamăgit. Dacă eşti deschis pentru mai mult… good for you.)

Mamut, aseară, la Mall. De ani buni, Moodysson & I = Love. Acum nu prea am multe de spus, doar că abia în ultima jumătate de oră mi-am adus aminte de ce îl iubesc. Un film mai slab al lui Moodysson e oricum mai bun decât 99% din restul producţiilor. Din păcate, eu nu pot judeca aşa, deci mă simt puţin frustrat.

Frustrat? Mă simt frustrat?

TIFF (3)

5 Răspunsuri

Completare la Sărbătoarea fetiţei moarte: la (şi imediat după) scena sexului torid homosexual dintre doi protagonişti, 1o-12 persoane s-au ridicat şi-au plecat. Aş fi plecat şi eu chiar atunci (din motivele arătate mai sus), dar nu ştiu care e perioada de graţie după care sexul şi plecarea nu mai pot fi legate. Şi chiar n-am vrut să le dau apă la moară homofobilor :). A, n-am reuşit să-mi dau seama dacă era vorba de pederastie culturală sau de sex pur, animalic…

Duminică: Străini. Israel, 2008. El evreu, ea arăboaică. Întâlnire favorizată de destin, telefoane, big love, împreună, plecarea, revederea etc. Imagine intenţionat brută, artsy grained, cameră foarte mobilă şi jucăuşă. Chestiunea palestiniană, desigur (nu din nou, vor spune unii – ba din nou! şi foarte bine că), veşnica întrebare fără răspuns: cu al tău sau cu ai tăi? Pentru majoritatea, clişeistic ca naiba. Pentru sufletele de vioară, ca al meu, emoţionant şi necesar.

Muntele despădurit. Film corean lent, mega-hiperrealist. Cu două fetiţe năcăjite rău care trebuie să se descurce. O poveste tristă ce se creionează, ca de obicei la genul ăsta, pe parcurs, în fărâme, pe nesimţite, fără viori care să crească tensiunea sau pulsul epic. Totuşi, episoadele cotidiene sunt întrerupte de inserţia unor cadre lungi şi frumoase cu cerul senin, înnorat, amurgind ş.a.m.d., corespunzând desfăşurării acţiunii. S-a mai făcut, ştiu. Două accepţiuni ale cadrului aici: imagine şi decupaj ca atare şi rame (frumoase) ale unei realităţi (urâte). Prim-planuri lungi şi desigur fără muzică. E pe principiul: dacă te ţine, te bagi.

Treabă de bărbat. O comedie inspirată de Full Monty, dar făcută de finlandezi. Cu alte cuvinte, tot se lasă cu antidepresive, sânge şi oase sparte cu ciocanul. Cool.

P.S. la Muntele despădurit: E genul de film la care dacă nu-ţi place, eşti taxat drept nepriceput, iar dacă-ţi place, drept snob. Dacă aveţi probleme cu asta, spuneţi şi voi că e „interesant”. Eu aşa fac.

TIFF (2)

7 Răspunsuri

Primul film, la Arta, Thomas. Exact ce mă aşteptam, un small movie de 70 de minute. Cum ai putea visa să-ţi începi mai frumos ziua de sâmbătă decât cu un film finlandez despre bătrâneţe, singurătate şi moarte? Foarte simpatic, producţie nordică tipică, fără întorsături de situaţie şi surprize. Bifat, plăcut.

Tokyo Sonata, super-premiat şi lăudat. Dacă se termina după 85 de minute, îi dădeam 9.5. A durat două ore şi i-am dat 6. Cinematografie superbă, jucat minunat, tratează despre problemele unui cuplu pe fondul unui tablou socio-politic nu prea măgulitor al Japoniei corporatiste. Dramă, emoţii puternice, kestii grele, când brusc, la minutul 85, regizorul îşi bagă picioarele şi o dă în comicul penibil, introduce o răpire şi un violator. În plus, dintr-un registru cvasi-realist, trece fără ruşine în metaforic, ieşind până la urmă o varză de toată frumuseţea. Schizofrenie curată. Finalul chiar nu mi-a mai tihnit, după palmele primite. Why? Why? L-a stricat. Cu mâna lui l-a stricat.

Sărbătoarea fetiţei moarte. Mai degrabă de interes antrolopologic. Cadre inspirate, dar cam forţat pe alocuri. Şi lung. Adică luuuuuuung. Se poate şi fără.

Alle Anderen. De departe cel mai bun film din competiţie so far (celălalt e Sărbătoarea, so far). Mie mi-a plăcut. Film de cuplu, două personaje principale, discuţii, certuri, stări. Mi s-a părut că a surprins nişte subtilităţi ale vieţii în 2 – cu grijă la detaliu şi sensibilitate. Dialoguri, bune, tăceri grăitoare – for me and my girl, at least. Mult peste leşinătura chiliană cu pretenţii En la cama de acum doi ani, dar nu la înălţimea Interview-ului lui van Gogh. Foarte sincer, pătrunzător – dacă auziţi altceva, nu plecaţi urechea. Aveţi încredere în mine, ca până acum, e mai simplu aşa. Recomandat.

Bun. Azi începe. TIFF. (aka prima cronică TIFF 2009 din lume)

15 Răspunsuri

Primul film: ora 10.00, Cinema Victoria

Helsinki Napoli, toată noaptea.

R: Mika Kaurismaki, fratele lui Aki Kaurismaki, care este ZEU. Deci filmul fratelui unui zeu.

Buuuuuuun. M-am întors de la film cu sentimente confuze. La început am crezut că e pe bune. După aia că e parodie. După aceea n-am mai ştiut ce să cred. În cele din urmă sper totuşi că se dorea a fi pe bune, pentru că un film prost e de zece ori mai acceptabil decât o parodie ratată. E un fel de film american de categorie B cu gangsteri meets Sergiu Nicolaescu şi filmele cu pionieri. În plus, se vorbeşte în engleză. În franceză. În italiană. În germană. Acţiunea se petrece în Berlinul de Vest. Totul fără subtitrare. (Singurul bonus, apariţiile meteorice ale lui Wenders şi Jarmusch). Ar trebui să se facă o parodie despre parodii. În concluzie, un dezastru. Rămânem cu zeul. Fuck the brother.