Arhive etichetă: TIFF 2010

TIFF 2010 – Jurnal de provincie (3)

Lasă un răspuns

Ediţia 2010 a fost pentru mine cea a filmelor lente. Realiste. Cred că jumătate din filmele vizionate au fost astfel. Şi nu am o problemă cu asta. Dar aştept cu nelinişte momentul în care, la lăsarea cortinei festivaliere, voi reveni la filmul cu montaj „normal” şi ritm alert, iar primele zece minute mă vor solicita într-atât, încât nu voi pricepe mare lucru şi voi rămâne cu o durere de cap încercând în zadar să înţeleg unde mă aflu.

Felicia, înainte de toate (România, 2009, r: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf, Secţiunea Competiţie) Momentul în care cineaştii români vor înţelege că veridicitatea şi umorul pot fi create sau extrase şi din altceva decât din colecţiile de stereotipii şi clişee verbale puse la grămadă în gura personajelor va constitui un uriaş pas înainte pentru cinematografia noastră. Cu condiţia, desigur, ca aceştia să găsească o soluţie dacă nu la fel de facilă, cel puţin la fel de valabilă. Mi-a plăcut Felicia: pe secţiuni. Temporale şi transversale. Filmul are părţi foarte bune, iar Ozana Oancea a făcut într-adevăr un rol aproape perfect. Şi nu e singura. Lungimea excesivă a anumitor secvenţe lipsite, cred, de miză la nivelul construcţiei şi finalul diluat sunt însă minusuri care mi-au răpit plăcerea de-a vorbi de o mare reuşită.

Aurora (România, 2010, r: Cristi Puiu, Secţiunea Zilele filmului românesc) Trei ore. Atât durează cea mai recentă şi aşteptată peliculă regizată de Cristi Puiu. Iar trei ore petrecute în cele mai incomode scaune de cinematograf din Cluj nu sunt de glumă. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar se pare că ne aflăm în faţa primului film românesc despre un criminal în serie. E excelentă decizia regizorului Cristi Puiu să apeleze pentru rolul principal la un actor neprofesionist: la el însuşi. Sunt aproape convins că orice actor român dintre cei care-mi vin în minte (şi chiar am făcut acest exerciţiu) ar fi eşuat într-un overacting ce ar fi ruinat orice urmă de credibilitate. Expresivitatea şi veridicitatea personajului se construiesc prin tuşe subtile trasate la nivelul privirii şi respiraţiei, ceea ce pentru mine a constituit o revelaţie: deci se poate. Mi-aş dori să-l văd pe Puiu ţinând un master-class la care să încerce să-i dezveţe pe actorii români de obiceiul de a etala în fiecare rol întreg arsenalul de tehnici actoriceşti dobândite în facultate, ceea ce, în umila mea opinie, se întâmplă prea des. Alegerea unui final care stoarce umor din absurdul şi inadecvarea scenei în care acesta se predă la poliţie, recunoscându-şi crimele, a împărţit publicul la ieşirea din sală. Trebuia să râdem sau grozăvia faptelor depăşea resursele comice indiscutabile? S-a spus deja că nu e un film de public, ci de festival. Dincolo de artificialul şi de neprevăzutul aplicării de etichete, cred că e adevărat. Iar succesul va trebui măsurat nu în numărul de plătitori de bilete, ci al spectatorilor care vor rezista în sală până la genericul final. Din păcate, puţini vor fi cei dispuşi să iasă la cinematografele de la mall (ah, atât de comode!) pentru a se supune unei cazne a cărei miză nu-i va mulţumi sau al cărei preţ nu sunt dispus să-l plătească. Una peste alta, preferatul meu. Acum aşteptăm the director’s cut…

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (România, 2010, r: Andrei Ujică, Secţiunea Zilele filmului românesc) Construit din mii de ore de filmări – multe inedite – cu cei care au condus atâta amar de vreme România, filmul alege soluţia deloc facilă a absenţei oricărui comentariu. Lăsând în seama noastră sarcina, de multe ori ingrată, de a ghici numele personajelor „secundare” care apar în diferite ipostaze şi îngreunând prin asta accesul celor mai tineri la o istorie pe care ei au cunoscut-o doar într-o manieră indirectă. Dar aceste amănunte sunt nesemnificative la nivel general. Nu cred că Andrei Ujică şi-a propus să producă o radiografie exhaustivă a regimului Ceauşescu. Adesea, ceea ce vedem sunt nişte omuleţi caraghioşi, surprinşi în întreg ridicolul lor, deopotrivă în situaţii oficiale şi casnice. Cineva chiar vedea în asta o contradicţie: imaginile cu cuplul înotând sau jucând volei sunt de un comic grotesc – o „autobiografie” ar fi trebuit aşadar să le lase la o parte şi să se concentreze asupra aspectelor mai flatante. Păi dacă am şti când suntem penibili, n-am mai fi penibili, nu? Sunt convins că cei doi se considerau grozavi şi admirabili în posturile incriminate. Sau în ipostaza de martiri ai loviturii de stat. Aşa cum tot unei prezumtive ignoranţe îi poate fi atribuită şi secvenţa cea mai gustată de public în care, în timpul unei vizite externe în SUA, în fundal se poate citi scris cu litere de-o şchioapă: Deep Throat (aluzie, desigur, la scandalul Watergate). În fine, cred că e teribil de interesant de studiat modul de poziţionare al generaţiilor succesive de privitori faţă de evenimentele cuprinse în film. Momentul apariţiei lui e, de asemenea, foarte nimerit: la suficientă distanţă de la evenimentele din decembrie ’89 pentru a nu mai declanşa retorici exagerat de patetice şi înainte, totuşi, ca interesul pentru această perioadă a istoriei recente să se consume. Ironia ultimă provine din imaginea panoramică pe care am avut-o asupra sălii cinematografului Republica de la nivelul ultimelor rânduri: părea un congres benign, cu oameni relaxaţi şi prietenoşi care priveau la desfăşurarea unui alt congres, îngrozitor de urât, înfăţişat pe ecran…

TIFF 2010: jurnal de provincie (2)

15 Răspunsuri

Se întâmplă în fiecare an. Pe la jumătatea festivalului, intervine oboseala. Cronică. Intri într-un fel de transă. După trei filme văzute într-o singură zi, posibilitatea de-a ajunge să moţăi trântit într-un fotoliu de cinematograf devine pentru mulţi o certitudine. Numele de filme, de regizori sau actori încep să ţi se învălmăşească în cap şi cel mai simplu mod de-a răspunde la întrebarea: „Ce filme ţi-au plăcut?” e să arăţi cu degetul pe program sau să spui pur şi simplu: „ăla de la Arta, de la 12.30”. Dar e bine. Totul e bine.

Good-bye Solo (SUA, 2008, r: Ramin Bahrani, Secţiunea Supernova) Printre cele mai bune film văzute până acum. Discret, molcom, cu o dinamică liniară, având în centru doar două personaje principale: despre regrete şi speranţe, prietenie şi umanitate. Despre moarte. Solo e un tânăr taximetrist de culoare ale cărui servicii sunt închiriate în avans de către William, un bătrân scârbit de viaţă şi oameni – veritabil grumpy old man – pentru data de 20 ale lunii. Destinaţia? Doar dus, într-un loc din afara oraşului, numit Blowing Rock. Scopul vizitei? Nu e prea greu de ghicit… Legătura ce se creează între ei în cele două săptămâni scurse până la data fatidică, deşi la limita credibilităţii, îi pune pe amândoi la încercare: optimismul primului întâlneşte încrâncenarea celuilalt într-un joc emoţionant, dar cu final aşteptat. Încercările uneori puerile ale lui Solo de a-i reda clientului şi noului său prieten pofta de viaţă izbutesc parţial, dar hotărârea acestuia îl pune la grea încercare pe taximetrist. Îl recomand călduros celor îndrăgostiți de Straight Story-ul lui Lynch. Ramin Bahrani e un regizor care merită urmărit.

The Trash Humpers (SUA, 2009, r: Harmony Korine, Secţiunea Fără limită) Harmony Korine e un regizor american independent şi experimental. Un mic grup de indivizi mimează actul sexual cu nişte tomberoane de gunoi. Sunt urâţi, acţionează ca nişte cretini şi se mişcă dezarticulat, incoerent. Un copil cu râs isteric sugrumă o păpuşă (pe care o sufocase în prealabil) şi o desfigurează cu ajutorul unui ciocan. Apoi indivizii vandalizează o casă şi diverse obiecte emiţând ţipete şi râsete groteşti. Mănâncă clătite peste care toarnă detergent de vase şi pleznesc peste fese nişte tipe grase, aproape goale, care stau înşirate pe un pat. Totul e filmat cu o cameră video într-o manieră mizerabilistă extremă care, prin comparaţie,  face din Idioţii lui von Trier o producţie de o calofilie bolnăvicioasă. Ok, după o jumătate de oră m-am prins: oamenii pot fi urâţi, tâmpiţi şi răi. Nu cred că aveam nevoie de încă o confirmare. La un moment dat a devenit limpede că e un film statement care nu aduce nimic cu adevărat nou. Prezenţa mea devenise inutilă, aşa că după o jumătate de oră am părăsit – primul! – sala. Cred că merit un premiu pentru asta.

Hiroshima (Uruguay, 2009, r: Pablo Stoll, Secţiunea Fără limită) Preferatul meu la această ediţie. Juan Andrés Stoll joacă rolul lui Juan Andrés Stoll, un tânăr pierde-vară de o relaxare ce frizează absurdul. Dar rău de tot. Nimic nu pare să-l atingă. Lucrurile, bune sau rele, continuă pur şi simplu să i se întâmple, iar el le acceptă cu o resemnare absolută. Orice propunere e întâmpinat cu o încuviinţare: „Sure!”. Personajele sunt abulice şi schematice, acţionează mecanic, în virtutea inerţiei – dar totul e de fapt schematic în acest film! Chiar şi umorul. Minutele de realism crud, de o dureroasă plictiseală, sunt răsplătite generos prin sclipiri de ingeniozitate. Şi e teribil de dificil să mai impresionezi astăzi cu ceva spectatorul, dar Stoll o face într-o manieră strălucită. Surprizele se ţin lanţ. Există mai multe scene memorabile. La un moment dat, personajul se alătură unor prieteni prinşi într-o partidă de fotbal: „Cât e scorul”. „187 la 185 pentru noi”. „Până la cât jucaţi?” „Nu ştiu”. Trimiterile culturale mai mult sau mai puţin discrete, dar întotdeauna haioase, fac deliciul spectatorului: spusele personajelor nu se aud (cu o excepţie, la final, de un comic nebun, în care Stoll începe să cânte), însă sunt titrate pe ecranul negru specific filmelor mute! Inclusiv lătrăturile câinelui… Pentru cei care nu şi-au dat seama, Stoll e unul dintre cei trei regizori care au impresionat publicul TIFF în 2005, când au şi câştigat trofeul cu deliciosul Whisky.

TIFF 2010: jurnal de provincie (1)

3 Răspunsuri

Dificultatea cea mai mare cu TIFF-ul e cantitatea impresionantă şi deconcertantă de pelicule prezentate care nu conteneşte că crească cu fiecare ediţie. Ştii bine că printre cele câteva sute de titluri există câteva care te vor lăsa mut de uimire şi vor lăsa urme: doar că nu ştii cum să le descoperi în numai 10 zile. Aşa că inspiraţia joacă un rol crucial în tot acest proces. Există, după aceea, filmele intens mediatizate la care toată lumea vrea să ajungă, proiecţiile-eveniment la care e greu să găseşti bilete şi obscurităţile delicioase care, de multe ori, reprezintă şi mari revelaţii personale. Deşi e greu de găsit un echilibru, recompensele n-au lipsit până acum la nici o ediţie. Alergatul între cinematografe, cozile şi biletele terminate în faţa ta sau epuizarea de la sfârşitul fiecărei zile au şi ele farmecul lor. Mai ales retrospectiv…

Din motive mai presus de controlul meu am ratat cu deplin succes primele două zile de festival. Duminică, în cea de-a treia zi, o ploaie torenţială a spălat dacă nu păcatele, cel puţin străzile prăfuite ale oraşului, provocând şiruri de comentarii deopotrivă scatologice şi eschatologice. Aşa că m-am plimbat cu troleibuzul aşteptând încetarea micului potop.

O soluţie raţională (Suedia, 2009, r: Jorgen Bergmark, Secţiunea Competiţie) Regizorul, prezent la vizionarea de la cinematograful Republica, ne-a dezvăluit că în Suedia a existat chiar o mică dezbatere care a vizat genul filmului: comedie sau dramă? Cum cele două nu s-au exclus niciodată, nu simt nevoia unei alegeri. Filmul tratează despre problemele de cuplu într-o manieră care îmbină accentele dramatice şi absurde cu cele comice. Când Erland se îndrăgosteşte nebuneşte de soţia colegului şi prietenului său Sven-Erik, soluţia găsită de acesta este ca toţi patru să se mute împreună până la consumarea pasiunii. Rezultatul „soluţiei raţionale”, dar defel rezonabile, e deja previzibil, iar detaliile savuroase ale acestui menage à quatre capătă treptat accente tot mai sumbre. Ceea ce pentru iubitorii filmului nordic nu reprezintă o surpriză. Aproape orice zâmbet sau hohot de râs pare să mascheze o dramă – sau o tristeţe nespusă. Merită văzut – în special de familiile care îşi închipuie că au o problemă de cuplu…

Navidad (Chile, Franța, 2009, r: Sebastian Lelio, Secţiunea Focus Chile) Sală plină ochi şi aşteptări destul de mari având în vedere că în 2007 Lelio a plecat acasă cu Trofeul Transilvania pentru filmul La Sagrada Familia, foarte gustat la acea vreme de către public. E povestea a trei adolescenţi – un cuplu şi o fată fugită de acasă care ajung să-şi petreacă ajunul Crăciunului într-o casă părăsită, prilej de întorsături şi conflicte emoţionale duse într-un fel sau altul spre o rezolvare. Filmul are un feeling foarte ok, dar pare adesea scăpat din mână. L-aş fi preferat mai concentrat – şi mai scurt cu vreo 20 de minute. Partida salutară de soft porn dinspre final a avut darul de a-i trezi brusc pe cei care moţăiau sau îşi consultau discret telefoanele mobile.

R (Danemarca, 2009, r: Tobias Lindholm, Michael Noer, Secţiunea Competiţie) Un tânăr deţinut ajunge într-o închisoare de maximă securitate guvernată de legile dure specifice instituţiilor corecţionale. Într-un decor de coşmar, el trebuie să se descurce pe cont propriu, fiind supus la sarcini umilitoare de către restul deţinuţilor şi trebuind să găsească metode ingenioase prin care să fie cel puţin tolerat şi lăsat în viaţă. Un film puternic şi dark perfect jucat de actori neprofesionişti şi atent regizat, singurul lui posibil păcat constâmd în lipsa de originalitate a temei: s-a mai făcut, s-a mai văzut – cea mai la îndemână  trimitere fiind la mult mai titratul Un prophète, câştigătorul Marelui premiul al juriului la Cannes, în 2009. Nu se recomandă iubitorilor de happy-end.

Asta a fost ziua de duminică. Cu egoul super-gonflat al provincialilor care se trezesc în centrul unei manifestări de o amploare care-i depăşeşte, editorialiştii gazetelor locale n-au scăpat ocazia de a exalta virtuţile terapeutice ale culturii, recomandând refugiul din faţa politicienilor şi a realităţii urâte în care trăim şi dovedind, încă o dată, că nu înţeleg nimic din toată povestea asta şi că pur şi simplu nu merg la filmele prezentate – cu excepţia, probabil, a proiecţiilor destinate celor mici sau a evenimentelor oficiale la care primesc tichete gratuite şi unde pot fi văzuţi şi admiraţi în toată splendoarea lor.

(Text preluat de pe 1001arte.)