La început îţi pierzi o mână. Asta e aşa de insignifiant, că nici nu prea bagi de seamă. După aceea, pe cealaltă. Atunci de-abia începi să te întrebi dacă nu e posibil ca, totuşi, ceva să fie în neregulă cu tine. Dar nu dai prea mare importanţă faptului, ca şi cum n-ar fi ceva ieşit din comun, şi-ţi vezi liniştit de viaţă. În fond, nu eşti nici primul, nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. Apoi urmează picioarele şi în curând tot corpul. Capul, capul ţi-l pierzi la sfârşit de tot.