„La cererea publicului spectator şi pentru o corectă reflectare în votul final a glasului publicului simplu, plătitor, cel pentru care am iniţiat de la bun început acest mare festival estival, anunţăm introducerea unei proiecţii suplimentare a filmului Poliţist, adjectiv, aflat în competiţia oficială. Ne cerem scuze pentru eventualele inconveniente create”. Acesta e comunicatul oficial pe care îl aştept ca pe jar până diseară, vineri, la 18.30, când are loc a doua (şi ultima) lui difuzare, la care biletele disponibile s-au epuizat încă de acum trei zile. În parte şi pentru că (iar acum citez un oficial TIFF, un voluntar oficial) „s-au dat cu sutele la Presă”. La Presă! Dragi organizatori, asta-i doriţi acestui mare regizor, să ajungă să fie judecat şi votat de presă şi de sponsori? Ce va spune posteritatea? Nepoţii nepoţilor…? IMDB-ul? Dar trebuie să închei aici. S-a întunecat în plină zi, iar tristeţea mi-a turnat lacrimi în priviri şi plumb în degete.

P.S. Mirajul celor două bilete pe care scumpul, adoratul nostru prieten a promis că ni le va ceda în caz că nu reuşeşte să ajungă la timp nu ne va face să uzăm de gândirea deziderativă şi să sperăm că aşa se va întâmpla. N-ar fi frumos.

Ştiu că noi toţi, cei care am urmărit cu sufletul la gură Winnipeg-ul meu, ne-am gândit instantaneu la Zelig, care este, desigur, cel mai bun film din lume (alături de restul de cele mai bune filme din lume). Nu se poate să nu vă fi trimis acolo umorul dement al lui Guy Maddin. Nu, nu se poate. După aceea ne-am adus aminte de La antena, bijuteria de acum doi ani. Şi pe bună dreptate. Aşa lucrează creierul, prin asocieri. În fine, filmul ăsta e absolut memorabil. Unul dintre cele mai bune de anul acesta. Ne vom felicita că am fost contemporani cu proiecţia lui. Şi vom vinde tichetele de intrare ca suveniruri. Vorba unui prieten: I love this Guy. Despre film ca atare n-are nici un rost să vorbesc: subiectul e irelevant. Trebuie musai văzut. Un pseudo-semidocumentar cu imagini de arhivă mixate cu filmări alb-negru, cu un voice-over (Guy Maddin însuşi, în augusta-i persoană) tribut adus filmului noir. Cred că s-a distrat de minune la filmări şi la înregistrarea textului. Eu ştiu că am zâmbit ore în şir după ce am ieşit din sală. De fapt, zâmbesc chiar acum.

Filmul norvegian de miercuri seara, Nord, ar putea câştiga liniştit competiţia. Competiţia filmelor difuzate miercurea asta, seara, de la ora 19.30 la Cinema Victoria. Un fost schior deprimat pe nume Jomar pleacă în căutarea copilului său, aflat cu „fosta” undeva în Nord, de unde şi titlul filmului. Pe drum fură, orbeşte temporar, bea şi fumează. Ca un adolescent mare – ceea ce şi este. De pe urma episoadelor parcurse pe drumul spre o viaţă nouă rămâne de obicei scrumul (la propriu – de tip incendiu). Pentru cine nu s-a prins, asta e o metaforă pentru hotărârea de-a lăsa în urmă trecutul. Foarte grăitor. Şi, dacă stau şi mă gândesc, cred că am văzut o singură imagine cu cerul – ştiţi genul, cele poetice – fapt de apreciat. De obicei sunt mai multe. Peripeţiile lui sunt amuzante, smulg zâmbetele audienţei şi constituie binemeritate eliberări ale tensiunii acumulate pe drum. Era să uit (glumesc, normal) momentul cel mai comic şi înălţător: la un moment dat intră în scenă un bătrân (atât de simplu, şi nu un şaman, cum greşit a apărut în presa de scandal) auto-priponit de-un snow-mobil, care locuia într-un cort aşezat pe o copcă. Gheaţa se rupe sub snow-mobil, bătrânul are parte de o ieşire maiestuoasă. Adevărul  e că eu prefer căile mai piezişe: nu Nord, ci mai degrabă Nord prin nord-vest. Este şi un film cu numele ăsta. Trebuie să-l ştiţi. Doar e cel mai bun film din lume.