unidrama ziua 2 – dumnezeu

când vreau să ies din mine (un fel de getting over myself, exerciţiu necesar şi sănătos), fac ceea ce fac mulţi, sub o formă sau alta. am două alternative: prima constă într-o hoinăreală liniştitoare printre aştri şi planete, într-o tăcere relativă şi o plutire plină de uitare, iar a doua, cu diferite manifestări, este o descindere atentă în diverse lumi unde detaliul de orice fel capătă o importanţă vitală. teatrul în general şi unidrama în particular sunt două asemenea exemple.

puţin mai liniştită decât în seara precedentă, m-am dus să văd oscar şi buni roz, după un text de eric-emmanuel schmitt, cu diana fufezan. veneam direct de la muzeu, după o zi plină şi haotică. sunt rare aceste zile, dar le avem şi noi. uşor obosită şi fără chef, m-am aşezat lângă marius şi lângă roxana. începutul mi s-a părut enervant şi greoi, mă concentram cu greutate pe cuvintele rostite prea repede de actriţă. unde ne grăbim? îmi venea s-o întreb. dă-mi răgaz să te cunosc. apoi lucrurile au început să se contureze, rolurile jucate de ea de asemenea, povestea, transformările, trăirile. un copil bolnav, pe patul de moarte, descoperă cu ajutorul unei prietene ce înseamnă viaţa, ce înseamnă a dărui şi a te dărui, ce poate însemna moartea. cuvinte mari, ştiu. de fapt, tot spectacolul este construit în jurul a patru cuvinte/noţiuni: viaţă, moarte, credinţă, dumnezeu. e greu să jonglezi cu ele fără a deveni plat sau melodramatic. dar există şi un fel de melodramă care, odată asumată, se simplifică şi devine limpede, transparentă şi lipsită de meschinăria greoaie a unor concepte. cam asta s-a petrecut pe scenă. deşi actriţa s-a încălzit mai târziu şi deşi am simţit nevoia unor contrapuncte, a unor contraste mai mari în facerea şi desfacerea rolului, într-un final a fost foarte bine. personajele au fost creionate cu talent şi rafinament, doar că puţin prea pe fugă şi umpic monoton pe alocuri. dar am mari rezerve în modul meu profan de a privi şi de a interpreta. ca să nu mai pomenesc de cât de solicitant este un asemenea rol. impactul emoţional a fost imens. am plâns. nu în timpul spectacolului, ci la ultima rundă de standing ovations, văzând chipul dianei, transfigurat şi foarte, foarte blând. ca o mică paranteză, dumnezeul lui oscar este unul de neoprit, în viziunea lui, şi această trăsătură îl diferenţiază de noi, oamenii. dumnezeul lui m. sebastian (întâmplător am dat azi peste nişte fragmente pe blogul tlön society) este un dumnezeu ireductibil, singura calitate care-l poate convinge pe scriitor, prin personajul său, să-l admire şi să-l creadă. aşadar ireductibil şi de neoprit. dumnezeul care nu încape în nimic şi care este nedefinibil, capătă totuşi în anumite împrejurări necesare nouă, atribute cvasi-plauzibile, prin însăşi natura lor mutabilă şi nu foarte limitativă (alte atribute sunt de obicei mult mai relative şi mai statice, dumnezeu este bun, este just, este răzbunător etc.).

cu totul altfel apare dumnezeul lui rudolf hess, un dumnezeu analfabet, orb, mut şi care comunică prin semne idiotice şi neclare.

despre hess mi-e greu să scriu.

prima dată (şi singura, până în seara asta), am văzut spectacolul acum opt sau nouă ani, la puţină vreme după mutarea la târgu-mureş. eram mică şi mult mai influenţabilă, iar contactul meu cu teatrul era nesemnificativ. nu aveam repere, nu aveam termeni de comparaţie. se-nţelege că textul virulent al alinei nelega, precum şi interpretarea genială a lui nicu mihoc mi-au pus capac. (o expresie foarte profesională, recunosc). astăzi, cu aşteptările de rigoare şi cu sufletul deja zdrenţuit umpic de oscar, am mers la ariel, să revăd legenda. scena la nivelul spectatorilor, scaune pe trei laturi, mult întuneric, un om, un scaun cu rotile, un baston şi o cană de aluminiu. când omul a început să vorbească, în sală s-a lăsat brusc frigul. m-am învelit cu eşarfa şi am căscat ochii. ultimul nazist, cu gesturi extrem de precise şi de relaxate, pedant şi de o curăţenie trupească voit subliniată, (dorită de personaj a fi o oglindire a purităţii conştiinţei sale), m-a privit cu ochii roşii de oboseală din celula unde a stat patruzeci şi şapte de ani. până azi, 17 august 1987. azi ceva urmează să se întâmple. dar n-am să spun mare lucru despre spectacolul în sine. o confesiune/testament a unui om. restul, detalii mai mult sau mai puţin importante. poveşti de viaţă, concepţii naziste în aparenţă, cruzimi, suferinţe, lupte personale, multă îndoială şi teamă ascunse sub răbufniri de raţionalism, iluzii, căutări, teorii, din nou multe aparenţe şi oglinzi mişcătoare ale unui eu revoltat, disperat şi plin de dezamăgire. în general lumea se opreşte la suprafaţa personajului, la accesibilul faptului că hess era nazist, misogin, arianul perfect. mie toate astea mi s-au părut pretexte. desigur, firul roşu poate fi şi acesta. dar eu am văzut altceva, mai amplu, mai simplu.  doar că nu pot pune în cuvinte. nici nu trebuie.  pe de altă parte, nicu mihoc a jucat cu forţă şi a scormonit cu fierul roşu prin craniile şi prin piepturile noastre, dar a pierdut ritmul pe alocuri. aproape insesizabil. faptul că acum am febră musculară de la cât de încordată am fost privindu-l, este, totuşi, un plus pentru el. nu că ar avea nevoie: este genul de rol pe care nu-l văd deocamdată în mâinile altcuiva.

trebuia să mai merg la un spectacol. nu m-am mai dus. there’s only so much beauty and pain one can take. am băut cu onuca un ceai negru cu lapte, am povestit un sfert de oră despre una-alta, apoi am condus-o până în staţie. a fost bine. într-o zi poate am să scriu despre ea şi spectacolele în care va juca ea. mi-ar plăcea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *