Arhiva categoriei: 12 scaune

12 scaune: banii n-aduc fericirea

Că nu banii aduc fericirea o dovedește și următoarea istorie adevărată, care ni s-a întâmplat chiar nouă: azi-dimineață aveam în casă 160 de lei. Acum, că mașina de spălat a fost reparată, iar noi suntem mai săraci cu 160 de lei, suntem mult mai fericiți decât azi-dimineață! Q.E.D.

12 scaune: o seară în oraş

Chiar nu știu de ce am venit aici. Eu sunt de vină, pentru că am cedat stăruințelor ei. Parcă s-a țicnit. Degeaba am insistat să mergem într-un loc mai frumos, pe o terasă, de pildă, sau într-unul din localurile boeme pe care obișnuiam să le frecventăm asiduu odinioară. Şi mâncarea e proastă, din câte am auzit. Ca să nu mai vorbesc de servire şi de personal. Angajaţi mai aroganți n-ai să găsești niciunde, de parcă e aşa o mare chestie să lucrezi aici, în buricul târgului. Ţine de obişnuinţă, cred. Mie nu-mi plac din principiu locurile astea pretenţioase, aseptice, unde servirea se face după tipic şi toţi se îmbracă la fel. Prefer de departe locurile aglomerate şi pline de viaţă, în care oamenii se simt bine şi unde cunoşti pe toată lumea.

Zău dacă nu-mi vine să-mi smulg perfuzia şi să mă duc acasă.

12 scaune: organismele modificate genetic

Că problema organismelor modificate genetic a scăpat de sub control nu mai e un secret pentru nimeni. Am cumpărat nu demult niște roșii de la supermarket. După nici două luni, au început să dea semne că și-ar pierde prospețimea, iar după trei luni s-au stricat, oferind un spectacol jalnic în frigider. Cât o să mai suportăm bătaia asta de joc? Cât, vă întreb?!

12 scaune: puterea obişnuinţei

S-a târât pe scări cum a putut, lăsând în urmă o dâră groasă de jeg şi o duhoare crâncenă, de piele veche lăsată prea mult timp în ploaie. De obicei râcâie la uşă până apare cineva să-i deschidă. A împins uşa cu capul şi s-a furişat, lipindu-se de pereţi, în bucătărie, lăţindu-se, cu un oftat şi cu scârţâit de oase bătrâne, pe preşul înnoroiat unde-şi face veacul. Oare ce-or să spună vecinii? De fapt, cred că s-au obişnuit deja cu ieşirile lui nocturne, cu zgomotele pe care le face, cu ciudăţeniile lui de animal bătrân. Eu unul demult nu le mai bag în seamă. Şi nici pe el: e aproape ca şi cum n-ar exista. Îmi fac pomană că-l ţin pe lângă casă; altul l-ar fi alungat demult cu lovituri de picior. În gunoi am găsit nişte mămăligă râncedă pe care i-am aruncat-o în blidul de pe jos. L-am împins cu piciorul – aţipise – şi i-am făcut semn să mănânce. M-a privit îndelung cu ochii lui goi, în care demult nu mai poţi întâlni vreo urmă de inteligenţă, şi a început să înfulece hulpav. M-am asigurat că mai are şi nişte apă şi l-am lăsat molfăind zgomotos. Ce să-i fac? Doar n-o să-l omor.

În fond, e tata.