dacă filmul ăsta ar fi fost american, ar fi putut părea facil şi chiar siropos pe ici pe colo, însă kurosawa are o pudoare şi un fel de decenţă a gestului care transformă un clişeu într-o poveste proaspătă şi crudă (crudă adică aşa, ca un mugur tânăr). filmul este alb-negru, curăţat, ca şi cele dinainte, de surplusuri incomode – o notă de sobrietate care echilibrează poveştile cam tragice ale personajelor. am regăsit şi aici aceeaşi qvasi-absenţă a coloanei sonore şi aceeaşi economie de cuvinte. îmi place chestia asta. face ca totul în jurul meu să pară mult mai plauzibil, mai life-like, dar în acelaşi timp mai straniu, deoarece este totuşi vorba despre un film şi filmele ne-au învăţat cu un fundal muzical oarecare. aşa că efectul combinat al celor două stări este genial – o tăcere palpabilă, necesară, justificată şi cu toate acestea umpicuţ neliniştitoare. umpicuţ e cuvânt de-al meu, nu săriţi cu gura. : D toshiro mifune a jucat bine, a avut câteva scene faine, însă ceva a lipsit, după părerea mea, (hîc!) sau ceva a fost în plus… un mic manierism în gestică. dar ce ştiu eu?film fain de tot şi ăsta, să vă uitaţi dacă apucaţi. a şi încă ceva, să fie limpede: eu nu fac cronici de film aici, n-am răbdare şi nu mă pricep. arunc haotic câteva fraze despre câteva lucruri care mi-au atras atenţia mai mult. c’est tout. : )