Vineri. Scorching heat. A doua zi fără ploaie, victorie! Și a doua oară când îi vedem pe Mario and the Teachers în cadrul festivalului. Mario Florescu, liderul și toboșarul trupei, e foarte ușor de recunoscut după percuțiile artizanale luxuriante pe care le folosește și care oferă scenei un aer ușor exotic. Asta parcă în răspărul tendinței pe care am observat-o în ultimii ani, și nu doar la percuționiști tineri, ci chiar la unii veterani, de a folosi seturi de tobe mai degrabă minimaliste și de a pune accentul pe o expresivitate ce ține de intensitate, dozare sau acumulare și pe construcții ritmice clădite pe orizontală. Durata excesivă a recitalului lor e oarecum supărătoare pentru mai mulți dintre cunoscuții cu care peripatetizez în răstimp, dar bănuiesc că asta e cam întotdeauna soarta trupelor din deschidere.

Edgar Knecht, șeful cvartetului care-i poartă numele, rămâne cel puțin în memoria anecdotică a celor prezenți vineri la Gărâna prin prezența bonomă și pedanteria aflată la limita comicului pe care-o arborează atunci când vorbește și povestește despre fiecare piesă. Când cântă, însă… ei bine, e mai degrabă o muzică interpretată corect, fără mari exemple de virtuozitate sau îndrăzneală: duioasă și educativă, ca să citez din clasici. Cu o digerabilă tentă lirică (în sens „old school”), stilistic e undeva la granițe, împrumutând și utilizând elemente mai noi și mai vechi într-un amestec foarte ascultabil. Există în recital și un modest solo de tobe, care ar fi putut foarte bine lipsi, în beneficiul conceptului general. Pe mine nu m-au convins, însă, la promisiunea unui distins prieten, le voi mai da o șansă acasă, pe CD.

Portico Quartet sunt o relativă dezamăgire pentru mai toată lumea din două motive. În primul rând, scurtimea extremă a prestației lor, adică trei sau patru piese, chiar dacă foarte lungi, și mai puțin întinsă în timp chiar decât probele de sunet efectuate pe grabă înaintea concertului. Se pare că au întârziat, că au avut un avion de prins, în fine detalii tehnice prea puțin importante pentru cei veniți să-i vadă și să-i asculte. Înțeleg că la Festivalul de la Alba Iulia s-a întâmplat exact la fel – din fericire pentru mine, i-am văzut la Samfest Jazz acum trei săptămâni, unde au cântat aproape două ore, desfășurându-se pe îndelete cu noile și tot mai accentuatele tendințe electro. Asta ne aduce la cel de-al doilea motiv pentru care ei n-au fost gustați de o parte din public, și anume sonoritățile tot mai îndepărtate de jazz-ul clasic, folosirea a nenumărate device-uri și gadget-uri menite să modifice sunetul. Obsesiv, cred că ăsta e cuvântul care caracterizează cel mai bine ce am auzit la Gărâna, și asta chiar într-o mai mare măsură decât pe ultimul lor album, care doar anunța direcția electro a sound-ului Portico. Loop-uri peste loop-uri, sunet pur tratat și re-tratat și, peste toate, beat-uri care sună ciudat pentru cei care cunosc mai bine primul lor album. Mie mi-au plăcut chiar mai mult la această a doua audiție, în special grație cadrului acustic din Poiana Lupului, în spațiu deschis, mult mai potrivit pentru muzica electronică decât o sală de concerte precum cea a filarmonicii, unde intensitatea sonoră prea mare poate fi deranjantă pentru sensibilele mele urechi.

Brink Man Ship feat. Nils Petter Molvaer. Ultimul concert din seara de vineri/dimineața de sâmbătă. Admirator statornic al norvegianului aflat pentru a nu știu câta oară în România, încerc să nu ratez nici un concert cu el, ultima ocazie fiind cea de la Cluj, din cadrul TIFF, unde a făcut prăpăd cu proiectul Baboon Moon. După prima piesă ne dăm seama de direcția ce va fi urmată, inconfundabila lui trompetă făcând ca tot ce se aude să aducă cu un concert Nils Petter Molvaer feat. Brink Man Ship. Ceea ce, din perspectiva mea, e foarte în regulă. Chiar dacă succesiunea a două trupe concentrate pe electro sperie/plictisește/enervează o parte a publicului cel puțin la fel de mult ca prezența computerului (sau, mai bine zis, a computerelor!) pe scena unui festival de jazz, Molvaer rămâne Molvaer, un instrumentist cu o voce distinctă care merită urmărit chiar și numai dintr-o perspectivă teoretică, cea a importanței pe care o are ca promoter și pionier al nu-jazz-ului. Impecabil.

Se știe că, dacă e iulie, e Festivalul de Jazz de la Gărâna. Miercuri dimineaţă pornim într-acolo plini de cele mai bune intenţii pentru al șaselea an consecutiv. Am învăţat deja traseul pe de rost, ne-am obişnuit şi cu eternele reparaţii ale celor de la drumuri, care oferă șoselei un aspect de work in progress. Totul merge ca pe roate. Orele trec, dormim, mâncăm, privim pe geamul maşinii, acolo unde peisajul mai degrabă splendid trezeşte nostalgii şi instincte neştiute – să fie acesta, oare, celebrul picior de plai invocat de poeţi? Tovarăşii mei de călătorie confirmă că aşa e, bifăm aşadar plaiul şi ne continuăm drumul spre gura de rai.

Dacă e să dăm crezare Eclesiastului, există un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a juca; un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre; un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a te reţine de la îmbrăţişări. Folosind înțeleapta învățătură biblică în modul cel mai aplicat cu putință, vedem că ea se potrivește într-o suficientă măsură și unei experiențe muzicale precum festivalul spre care ne îndreptăm. Vă asigur că toate cele de mai sus se petrec în multe rânduri, într-o manieră mai mult sau mai puțin simbolică, în fiecare an în care ne strângem în Poiana Lupului pentru a ne lăsa seduși sau convinși de muzica numită, cu un termen tot mai generic, jazz.

***

Programul de joi începe cu trupa lui Iordache. Gândul și simțirea mă duc încă de la prima piesă spre un sănătos jazz șaptezecist românesc, fapt pentru care e responsabilă, cred, secția de suflători. Sună plin și închegat, încerc să mă concentrez, dar fiind prima trupă din festival, atenția îmi zboară în toate direcțiile, iar eu odată cu ea.

Pentru a capta, chiar și parțial, bunăvoința cititorilor și mai ales a cititoarelor care l-au îndrăgit pe Sławek Jaskułke de cum l-au zărit urcând pe scenă, mărturisesc: sunt nu doar snob, ci și superficial la culme. Ca atare, pianul solo (cu câteva excepții, Nik Bärtsch, de exemplu), mă plictisește de-mi sar ochii din cap. Încerc, totuși, să-i dau o șansă pianistului polonez. După o piesă și ceva, mă lămuresc că nu e din filmul meu și că n-are rost să exagerez cu testarea propriilor limite, așa că mă retrag în compania prietenilor, la o poveste și o cană cu vin.

John Scofield. Momentul culminant al primei seri pentru o mare parte a publicului. E tocmai ceea ce trebuie să fie: de cum iau instrumentele în mână, profesioniști până în măduva oaselor. Alăturarea fericită cu mai tânărul chitarist Kurt Rosenwinkel a dat savoare recitalului, cei doi dialogând frumos în improvizațiile specifice genului. Oricum, marii chitariști care vin la Gărâna par urmăriți de un blestem. Mulți ne amintim că recitatul lui John Abercrombie de acum câțiva ani a fost întrerupt de intrarea în scenă, so to speak, a Elenei Udrea (politician român și ministru al turismului la acea vreme) și de corul de huiduieli aferent. Anul acesta o pană de curent secționează concertul americanului. Cu prezența de spirit a celor trecuți prin multe, membrii trupei nu se pierd, trecând pentru câteva momente într-un registru acustic, iar Scofield ne amintește că, în fond, așa se cânta jazz-ul la origini. La Adrian Gașpar Trio orele sunt deja târzii foarte și nu mai rezistăm. Regrupându-ne încetuț, ne îndreptăm spre pensiune pentru a schimba impresii și a ne odihni.

***

(va urma)