Oamenii își închipuie că, dacă ai un blog, poți scrie pe el toate tâmpeniile care-ți trec prin cap. Nimic mai fals. E limpede că nu poți scrie toate tâmpeniile, ci doar o mică parte.
Fondată în urmă cu cinci ani, activă pe scenele din Olanda şi cu participări la festivaluri în Italia, Statele Unite ale Americii, Germania, Austria, Elveţia, trupa DumiTrio, formată din chitaristul George Dumitriu, basistul Mattia Magatelli şi percuţionistul Kristijan Krajncan, cântă joi seara la Join’ Point.
Chitaristul român George Dumitriu și bateristul sloven Kristijan Krajnčan s-au cunoscut ca studenți ai Prins Claus Conservatorium din Groningen, Olanda. Au cântat în diverse proiecte împreună, dintre care cel mai important este Kaja Draksler Acropolis Quintet, cu care au și înregistrat 2 discuri. Împreună cu basistul italian Mattia Magatelli au început să cânte în formulă de trio din ianuarie 2010. Primul concert împreună a dovedit o conexiune muzicală excepțională între membrii componenți și o afinitate pentru improvizație care unifică și alte genuri muzicale exterioare jazz-ului (muzică clasică, electro, rock). Repertoriul DumiTrio este format din compoziții ale membrilor, concentrându-se pe cele ale chitaristului, care este responsabil și cu îmbogățirea soundului de grup prin folosirea procesării electronice. Primul disc DumiTrio a fost înregistrat în Amsterdam şi va ajunge la public chiar în acest an.
Joiseară pot fi ascultați live în mansarda Join’ Point.
După un concert sold-out ȋn noiembrie 2011, tunisianul Anouar Brahem revine ȋn Romȃnia ȋntr-o nouă formulă: cea de cvartet – cu oud, chitară bas, percuţie şi bas clarinet! Brahem este artistul care a readus lăuta arăbească (oud-ul) pe scenă, contopind stilul propriu cu cel al marilor nume din jazz-ul ultimelor decenii ȋntr-o experienţă scenică unică. Cei care nu au fost ȋncă fascinaţi de răpitoarea privire a Ritei (The Astounding Eyes of Rita – ECM Records, 2010) vor fi seduşi de acest minunat album ȋn concertul de la Sala Mihail Jora a Radiodifuziunii Romȃne din data de 27 octombrie 2012. Albumul este dedicat memoriei poetului palestinian Mahmoud Darwish (1941-2008), al cărui poem “Rita şi puşca”, despre dragostea pervertită de interesele politice, l-a inspirat pe Anouar Brahem.
Alături de Brahem, cvartetul este ȋntregit de Klaus Gesing la bas clarinet, Bjorn Meyer la chitară bas şi Khaled Yassine la percuţie. Aşteptati-vă la trei muzicieni de excepţie, ce nu ȋşi limitează influenţele la sfera jazz-ului şi reuşesc astfel să reinterpreteze muzica lui Anouar Brahem ȋntr-o nouă notă. De altfel muzica lui Brahem este un melanj de jazz, ritmuri andaluze şi cȃntece de folk din spaţiul arab, foarte bogată ȋn detalii şi nuanţe, ca o pictură impresionistă.
În deschiderea concertului, JAZZ.RO vă invită să ascultaţi un tânăr trio format din Daria-Ioana Tudor – pian, Georgeta Iordache – vioară şi Ella Bokor – violoncel: Trio Sternin. Astfel ne ţinem promisiunea de a promova tinerele talente de jazz din România.
Biletele pot fi achiziţionate de pe www.eventim.ro şi ȋn reţelele magazinelor Germanos, Orange, Vodafone, Domo, şi ȋn librăriile Humanitas şi Cărtureşti. Preţul unui bilet este de 70, 90 sau 110 lei.
Coproducători: TVR2, Radio România Actualităţi, Radio România Muzical, Radio România Cultural
Sponsori: Holcim, ABB, Geberit, Golden Tulip
Parteneri: Green Hours, Andante Music, magazinul SENIA, Fiver House, Green Sound Team
Parteneri media: Şapte Seri, Tabu, Feeder, Modernism, Zeppelin, Cărtureşti, Bicicleta Galbena
JAZZ.RO
Ȋnfiinţată ȋn 2008, JAZZ.RO este asociaţia culturală care ȋşi propune să:
– descopere şi promoveze jazz-ul european ȋn România şi jazz-ul românesc ȋn străinătate
– fie cea mai bună platformă pentru comunitatea de jazz din România
Jazz And More Festival Sibiu este festivalul celor mai reprezentative curente muzicale contemporane. Festivalul prezintă artiști care au ales explorarea în locul banalului convenției. Jazz And More este destinat celor care preferă arta vie în locul unei supraproducții muzicale de serie.
Festivalul își propune să umple un gol din cultura autohtonă a acestei nișe și să formeze treptat gustul publicului pentru o zonă muzicală foarte specială. Festivalul Jazz and More prezintă concerte, recitaluri de club, jam-sessions, prezentări multimedia, colocvii despre muzica contemporană, work-shop-uri de tehnică a improvizației.
Twin Arts proudly presents Hiromi: The Trio Project @ Sala Radio November 10th 2012. Stay tuned for a night of sonic mirage with Hiromi Uehara – piano, Simon Phillips – drums, Anthony Jackson – bass.
Biletele pentru concertul de la Bucureşti au preţuri de 135 de lei (categoria I), 115 lei (categoria a II-a) şi 75 de lei (categoria a III-a). La concertul din 10 noiembrie, de la Sala Radio, accesul se va face începând cu ora 20.00. Nu este permis accesul cu camere foto profesionale, iar filmatul este interzis pe toată durata concertului.
Am întors pe față și pe dos cu prieteni și amici ceea ce se întâmplă la Gărâna. Nu am încredere în cei cărora le place totul, indistinct, fie că vorbim din punct de vedere organizatoric, fie muzical, căci asta îmi evocă nepricepere și superficialitate, dar sunt profund suspicios și cu cei care găsesc la tot pasul motive să se plângă că lucrurile nu merg perfect, „ca afară”, ignorând natura dubios-problematică a spațiului în care ne ducem viețile (România) și greutățile de tot felul ce decurg de aici. Eu văd un festival care se dezvoltă organic de la an la an și unde îmi doresc să revin la fel de mult ca la început: pentru prieteni și muzică, nu sunt sigur în ce ordine. Bucuria faptului că e prima ediție, după vreo zece ani, când nu plouă e dublată de cea a mutării în spate a tarabelor și grătarelor, cei cu o oarecare vechime amintindu-și, desigur, cu șoc și cutremurare, valurile de fum cu aromă de mici ce au întunecat scena pe care cânta Garbarek în 2007.
Credincios convingerii mele că artistul adevărat e cel care folosește un minim de mijloace expresive pentru a obține un maxim de efecte, îi așez pe Carlos Bica și pe colegii săi din trupa Azul alături de NPM‘s Kuara într-un top trei personal, interșanjabil, al ediției a XVI-a, sperând să se simtă confortabil acolo în compania cvartetului lui Tord Gustavsen. Se cuvine să pomenesc de volumele lansate în pauze: Adriana Cârcu, Cronică sentimentală, și Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya; în plus, apare o carte despre festival, o clecție de texte care încearcă să cartografieze, la limita dintre științific și personal, spațiul spiritual și geografic al fenomenului Gărâna, și un DVD produs de Ema Nicola, cu filmări live, interviuri și informații culese din edițiile ultimilor ani, musai de aflat sau reamintit. Dincolo de preferințe exprimate mai mult sau mai puțin vehement și de pătrunzătoare impresii de moment, aceasta e una dintre cele mai bune ediții – dar de câți ani continuăm să spunem, și pe drept cuvânt, acest lucru :D? Să mulțumim, așadar, familiei Giura și întregii echipe care face posibil acest mic miracol din vârf de munte. La cât mai multe ediții!
În a patra seară îl vedem în acțiune pe Eugen Gondi, legendarul toboșar timișorean cunoscut mie doar din vechi înregistrări, povești și fotografii, așa că mă bucur să-l prind live tocmai într-un loc de suflet. O surpriză mai mult decât plăcută – tocmai ceea ce așteptam, ba chiar umpic peste, trioul satisfăcându-mi apetitul pentru jazz-ul mai clasic, dar deloc învechit. Îl remarc pe Cătălin Milea, un saxofonist ce-mi pare a evolua pe o filieră coltraniană, despre care, mărturisesc, nu știam nimic, dar pe care îl voi urmări începând de acum.
Bugge Wesseltoft & Friends. Sonoritățile mai „moderne” prind de minune și văd lumea bâțâindu-se pe ritmurile ca de club. Bugge e admirabil și Truffaz laolaltă cu el: cu un look ce aparține altei generații, el se implică în proiecte mai tinerești și mai îndrăznețe pe care nu mulți congeneri le-ar gira măcar, darămite să le completeze. La un moment dat, decid să urmez recomandarea făcută de Bugge, de a ne exprima prin dans dacă simțim nevoia, și atmosfera se înviorează subit. Spectatorii, care stătuseră înșirați ca niște școlărei cuminți, se ridică și dansează, spre nedumerirea oamenilor de ordine care nu pricep unde au greșit ca să trebuiască să se confrunte cu o mulțime de melomani care se simt bine. În fața scenei se crează un frumos sentiment de comuniune, miza, în fond, a oricărui festival reușit, sentiment ce a făcut posibilă memorabila explozie de simpatie din timpul concertului Avishai Cohen de anul trecut.
Carlos Bica – Azul. Știu,s-a mai zis de câteva ori, darasta se întâmplă: sângele latin își spune cuvântul. Carlos Bica, contrabas, acompaniat de Frank Möbus, chitară electrică și de Jim Black la tobe, sunt una dintre confirmările majore ale festivalului. Ce știam de pe discul Materia Prima se amplifică în execuția live și capătă o putere persuasivă excepțională. Fără demonstrații ostentative de virtuozitate și practicând o comunicare verbală minimă cu publicul, cei trei fac muzică. Doar muzică. Trăirea mea atinge maximul istoric de anul acesta – trăirea lor e contagioasă și învăluie, prin dedicație și concentrare.
Marc Ribot y Los Cubanos Postizos (Cuba & USA). Cu nimic impresionat de chitara lui Ribot, pe care-l prefer, dacă chiar trebuie, în alte formule, sau de percuția excesiv de stufoasă pentru gustul meu, dar plăcută mulțimii care jubilează descătușată, caut satisfacția în altă parte și dedic ultimele momente petrecute aici poveștilor cu oameni dragi pe care îi voi revedea, în carne și oase, doar la anul, dar, în formă sublimată și virtuală, zilnic, pe Facebook, locul unde i-am și cunoscut pe mulți.
Basist american care a cântat cu Miles Davis în perioada sa electrică, din șapte, pe vertical (Dave). Ăăă… Holland? Doamnelor și domnilor, răspuns corect! Și recital muuuuult mai mult decât corect al trioului Prism, cu un Holland magnific însoțit de nu mai puțin celebrul Kevin Eubanks, chitarist cunoscut multora din postura de acompaniator al lui Jay Leno în emisiunea The Tonight Show. Ce să spun? Calzi ca niște americani adevărați, comunicativi, cu plăcerea, cu patima de-a cânta întipărită bine pe chipuri. Ca orice mare muzician, Holland cunoaște semnificația generozității și știe să rămână în umbră când e cazul, lăsându-și colegii de trupă să treacă în prim-plan. Iar muzical? Fusion, oameni buni, un fusion de cea mai bună calitate, care ne învolburează sângele-n vene și mințile-n cap. Acesta e stilul care m-a adus acum mulți ani pe calea jazz-ului și cred că e calea cea mai la-ndemână pentru orice iubitor de rock care dorește să facă la fel. O excelentă alegere pentru deschiderea unei seri. A oricărei seri.
***
Emy Drăgoi & Jazz Hot Club de România. Întâmpinat poate cu reticență de puriști, grupul virtuozului acordeonist are un feedback extraordinar după câteva piese, când lumea se dumirește că-i îngăduit nu doar să-ți placă și așa ceva, ci și să arăți în public că-ți place. Jazz-ul manouche e o nișă puțin explorată la noi și cred că e primul concert la care asist. Emy Drăgoi e foarte stăpân pe sine și incursiunile sale vizează o plajă foarte largă de genuri și perioade muzicale, de la muzica cultă la cea populară, iar chitaristul Alex Man e o surpriză extrem de plăcută, duelurile dintre cei doi fiind uneori de-a dreptul spectaculoase. Ca împătimit al muzicii lăutărești și fan pe viață al țambalului și acordeonului folosite în scopuri muzicale folclorice, sunt vrăjit de dexteritatea și trăirea adâncă pe care cei doi soliști o dezvăluie. Eu unul mă declar foarte mulțumit. Și nu, nu e manelizare, cum am auzit. E altceva.
Tord Gustavsen Quartet este, pentru mine, unul dintre cele mai aşteptate momente ale prezentei ediții. Ultimul lor album, The Well, e o mostră de rafinament pur, varianta live adăugând nuanțe și intensitate materialului excepțional de pe disc. Rămân fără grai, așa că voi folosi mărturiile a doi prieteni pentru a arată cam despre ce a fost vorba, Lucian Maier, care a făcut o analiză amănunțită, aplicată, a experienței trăite sâmbătă seara, pentru Liternet, și Adriana Cârcu, care a realizat nu demult un excelent interviu cu Tord, Despre bogăția simplității, pentru revista Observator cultural. Dar să-l lăsăm pe Tord să vorbească. „Ceea ce facem noi este muzică cultă și poate fi analizată ca atare, dar ea poate fi și o stare a a existenței ce se deschide în fiecare moment, mai degrabă decât o poveste cu o desfășurare lineară, pe care o poți contempla dinafară… Dar dacă întrebarea este mai degrabă: «Exprimă melodiile noastre ceva anume?», atunci răspunsul este predominant nu, pentru că, în principiu, totul este deschis oricărei interpretări. Concepția fiecărui ascultător în legătură cu muzica noastră este perfect valabilă pentru acel ascultător și este important să nu încercăm să blocăm acea deschidere. Dacă am vrea să descriem un munte sau un râu, am face poze. Muzica este mult mai mult decît atât.” (restul interviului, aici)
Unul dintre cele mai speciale recitaluri din festival, aproape de sufletul meu și al oricărui amator de lirism înghețat marca ECM, e cel al proiectului Kuara featuring Trygve Seim, care, până la urmă au ajuns să fie însoțiți pe scenă de unicul, irepetabilul, fabulosul Nils Petter Molvaer și mai apoi de Mats Eilertsen, contrabasistul lui Tord Gustavsen. Minimalismul inițial de pe Psalms and Folk Songs e îmbogățit (sau distrus…?) de intervențiile altfel aerisite ale lui Molvaer care își suprapune vocea caracteristică făcând ca totul să vireze spre propriul său univers. O muzică de o sensibilitate extremă, care merită un cadru şi un public dispus să se lase sedus și abandonat extazului. Spectatori se străduiesc să-şi revină în urma catharticei experienţe precedente și o parte părăsesc locul faptei într-o încercare, nu lipsită de îndreptăţire, de a păstra viu sentimentul rar al desăvârșirii împărtăşit mai înainte la o rară intensitate. Pentru mine, nu e o muzică ce creează stări, ci una care, dimpotrivă, răspunde unor stări, așa cum se întâmplă și în cazul Food, invitații de anul trecut. De data aceasta, disponibilitățile nostre se întâlnesc undeva pe la mijloc. E o seară perfectă. E bine. Da, totul e bine.
Vineri. Scorching heat. A doua zi fără ploaie, victorie! Și a doua oară când îi vedem pe Mario and the Teachers în cadrul festivalului. Mario Florescu, liderul și toboșarul trupei, e foarte ușor de recunoscut după percuțiile artizanale luxuriante pe care le folosește și care oferă scenei un aer ușor exotic. Asta parcă în răspărul tendinței pe care am observat-o în ultimii ani, și nu doar la percuționiști tineri, ci chiar la unii veterani, de a folosi seturi de tobe mai degrabă minimaliste și de a pune accentul pe o expresivitate ce ține de intensitate, dozare sau acumulare și pe construcții ritmice clădite pe orizontală. Durata excesivă a recitalului lor e oarecum supărătoare pentru mai mulți dintre cunoscuții cu care peripatetizez în răstimp, dar bănuiesc că asta e cam întotdeauna soarta trupelor din deschidere.
Edgar Knecht, șeful cvartetului care-i poartă numele, rămâne cel puțin în memoria anecdotică a celor prezenți vineri la Gărâna prin prezența bonomă și pedanteria aflată la limita comicului pe care-o arborează atunci când vorbește și povestește despre fiecare piesă. Când cântă, însă… ei bine, e mai degrabă o muzică interpretată corect, fără mari exemple de virtuozitate sau îndrăzneală: duioasă și educativă, ca să citez din clasici. Cu o digerabilă tentă lirică (în sens „old school”), stilistic e undeva la granițe, împrumutând și utilizând elemente mai noi și mai vechi într-un amestec foarte ascultabil. Există în recital și un modest solo de tobe, care ar fi putut foarte bine lipsi, în beneficiul conceptului general. Pe mine nu m-au convins, însă, la promisiunea unui distins prieten, le voi mai da o șansă acasă, pe CD.
Portico Quartet sunt o relativă dezamăgire pentru mai toată lumea din două motive. În primul rând, scurtimea extremă a prestației lor, adică trei sau patru piese, chiar dacă foarte lungi, și mai puțin întinsă în timp chiar decât probele de sunet efectuate pe grabă înaintea concertului. Se pare că au întârziat, că au avut un avion de prins, în fine detalii tehnice prea puțin importante pentru cei veniți să-i vadă și să-i asculte. Înțeleg că la Festivalul de la Alba Iulia s-a întâmplat exact la fel – din fericire pentru mine, i-am văzut la Samfest Jazz acum trei săptămâni, unde au cântat aproape două ore, desfășurându-se pe îndelete cu noile și tot mai accentuatele tendințe electro. Asta ne aduce la cel de-al doilea motiv pentru care ei n-au fost gustați de o parte din public, și anume sonoritățile tot mai îndepărtate de jazz-ul clasic, folosirea a nenumărate device-uri și gadget-uri menite să modifice sunetul. Obsesiv, cred că ăsta e cuvântul care caracterizează cel mai bine ce am auzit la Gărâna, și asta chiar într-o mai mare măsură decât pe ultimul lor album, care doar anunța direcția electro a sound-ului Portico. Loop-uri peste loop-uri, sunet pur tratat și re-tratat și, peste toate, beat-uri care sună ciudat pentru cei care cunosc mai bine primul lor album. Mie mi-au plăcut chiar mai mult la această a doua audiție, în special grație cadrului acustic din Poiana Lupului, în spațiu deschis, mult mai potrivit pentru muzica electronică decât o sală de concerte precum cea a filarmonicii, unde intensitatea sonoră prea mare poate fi deranjantă pentru sensibilele mele urechi.
Brink Man Ship feat. Nils Petter Molvaer. Ultimul concert din seara de vineri/dimineața de sâmbătă. Admirator statornic al norvegianului aflat pentru a nu știu câta oară în România, încerc să nu ratez nici un concert cu el, ultima ocazie fiind cea de la Cluj, din cadrul TIFF, unde a făcut prăpăd cu proiectul Baboon Moon. După prima piesă ne dăm seama de direcția ce va fi urmată, inconfundabila lui trompetă făcând ca tot ce se aude să aducă cu un concert Nils Petter Molvaer feat. Brink Man Ship. Ceea ce, din perspectiva mea, e foarte în regulă. Chiar dacă succesiunea a două trupe concentrate pe electro sperie/plictisește/enervează o parte a publicului cel puțin la fel de mult ca prezența computerului (sau, mai bine zis, a computerelor!) pe scena unui festival de jazz, Molvaer rămâne Molvaer, un instrumentist cu o voce distinctă care merită urmărit chiar și numai dintr-o perspectivă teoretică, cea a importanței pe care o are ca promoter și pionier al nu-jazz-ului. Impecabil.
Se știe că, dacă e iulie, e Festivalul de Jazz de la Gărâna. Miercuri dimineaţă pornim într-acolo plini de cele mai bune intenţii pentru al șaselea an consecutiv. Am învăţat deja traseul pe de rost, ne-am obişnuit şi cu eternele reparaţii ale celor de la drumuri, care oferă șoselei un aspect de work in progress. Totul merge ca pe roate. Orele trec, dormim, mâncăm, privim pe geamul maşinii, acolo unde peisajul mai degrabă splendid trezeşte nostalgii şi instincte neştiute – să fie acesta, oare, celebrul picior de plai invocat de poeţi? Tovarăşii mei de călătorie confirmă că aşa e, bifăm aşadar plaiul şi ne continuăm drumul spre gura de rai.
Dacă e să dăm crezare Eclesiastului, există un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a juca; un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre; un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a te reţine de la îmbrăţişări. Folosind înțeleapta învățătură biblică în modul cel mai aplicat cu putință, vedem că ea se potrivește într-o suficientă măsură și unei experiențe muzicale precum festivalul spre care ne îndreptăm. Vă asigur că toate cele de mai sus se petrec în multe rânduri, într-o manieră mai mult sau mai puțin simbolică, în fiecare an în care ne strângem în Poiana Lupului pentru a ne lăsa seduși sau convinși de muzica numită, cu un termen tot mai generic, jazz.
***
Programul de joi începe cu trupa lui Iordache. Gândul și simțirea mă duc încă de la prima piesă spre un sănătos jazz șaptezecist românesc, fapt pentru care e responsabilă, cred, secția de suflători. Sună plin și închegat, încerc să mă concentrez, dar fiind prima trupă din festival, atenția îmi zboară în toate direcțiile, iar eu odată cu ea.
Pentru a capta, chiar și parțial, bunăvoința cititorilor și mai ales a cititoarelor care l-au îndrăgit pe Sławek Jaskułke de cum l-au zărit urcând pe scenă, mărturisesc: sunt nu doar snob, ci și superficial la culme. Ca atare, pianul solo (cu câteva excepții, Nik Bärtsch, de exemplu), mă plictisește de-mi sar ochii din cap. Încerc, totuși, să-i dau o șansă pianistului polonez. După o piesă și ceva, mă lămuresc că nu e din filmul meu și că n-are rost să exagerez cu testarea propriilor limite, așa că mă retrag în compania prietenilor, la o poveste și o cană cu vin.
John Scofield. Momentul culminant al primei seri pentru o mare parte a publicului. E tocmai ceea ce trebuie să fie: de cum iau instrumentele în mână, profesioniști până în măduva oaselor. Alăturarea fericită cu mai tânărul chitarist Kurt Rosenwinkel a dat savoare recitalului, cei doi dialogând frumos în improvizațiile specifice genului. Oricum, marii chitariști care vin la Gărâna par urmăriți de un blestem. Mulți ne amintim că recitatul lui John Abercrombie de acum câțiva ani a fost întrerupt de intrarea în scenă, so to speak, a Elenei Udrea (politician român și ministru al turismului la acea vreme) și de corul de huiduieli aferent. Anul acesta o pană de curent secționează concertul americanului. Cu prezența de spirit a celor trecuți prin multe, membrii trupei nu se pierd, trecând pentru câteva momente într-un registru acustic, iar Scofield ne amintește că, în fond, așa se cânta jazz-ul la origini. La Adrian Gașpar Trio orele sunt deja târzii foarte și nu mai rezistăm. Regrupându-ne încetuț, ne îndreptăm spre pensiune pentru a schimba impresii și a ne odihni.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți îmbunătăți experiența. Vom presupune că ești de acord cu asta, dar poți renunța, dacă dorești. AcceptCitește mai mult
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may affect your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
