20 septembrie 2011 | Sala Palatului

Ce noroc pe mine, să isprăvesc cu Festivalul exact așa cum m-am apucat: cu o simfonie de Mahler. Așa cum va decurge, poate, și din ultimele rânduri, rămâne o mult afectivă experiență. Cu destule variabile – fără timp de ritual, ca prima dată (zile înainte de pregătire sufletească, de parcă a Șasea ar fi fost unicul rost, revizuiri de înregistrări și versiuni, meditări sau proiectări ale posibilelor transe, doar ca într-un final să pic înapoi în aporie), venind după 12 sau 13 zile vlăguitoare sub formă de ultimă dorință, sortită a fi o audiție mult mai spetită, mai la limită, mai cu auzul afundat și capul vărzos – dar și cu unele constante: după Londra, o altă nu-chiar-orișicare-ți orchestră. Strașnic.

Înainte, însă, de orice vertij și absorbire-a-sinelui pricinuite de simfonie, să nu uit de al doilea concert cu Mehta și Israel, unul mai pestriț, încărcat și complicat. Seriile de două concerte își au întotdeauna o imuabilă, închegată valență. Cele 24 de ore dintre pot face negreșit o diferență. N-am simțit-o nicicând la fel de puternică, la nicio altă orchestră față de Israel. Mariinsky, pieptiși cu ce au pus la cale, dar în ambele zile atât de forte, încât (exceptându-mi ifosele legate de ce-au făcut cu Mussorgsky) să nu devenim selectivi. Concertele Staatskapellei, și mai evident egale în compoziție și momentum. Sărind o zi cu Londra sau Liverpool, nu pot merge mai departe cu exemplele.

Aici, înainte de toate, un program mult mai istovitor, mai puțin lesnicios, mai dens, mai vicios decât regalul Ceaikovski, expunând un concert și o prestație deopotrivă vârtoase și tras-încordate. Mai țineți minte reclamația cu privire la ce se poate armoniza (de se poate de vreun fel) cu o simfonie de Mahler? De data asta, un ponos al duratelor, dat fiind Concertul nr. 2 pentru pian al lui Brahms, voit… simfonic.

Alt rest, mult mai preocupant – însăși orchestra. La destule gânduri eretice avute de-a lungul Festivalului, vis-a-vis de câteva ansambluri sau artiști (care, de regulă, au puterea de a muți orice dezacord), mai adaug încă unul, ultimul: ”bravura” orchestrei din prima zi, acum ceva mai nebuloasă, în-afar-de-caracter, sfâșietoare de-a lungul unor grave, ample tensionări post-romantice. O Uvertură enesciană mai iruptă decât ne-am fi așteptat? Poate că și lucrarea pătimește – vag, amar, jelit ori alterat remodelate ritmuri populare, laolaltă cu semne și clustere componistice la fel de abundente, împovărătoare. Dar nu sunt de părere ca orchestra să fi sunat pico bello: multe stropituri și culori nedefinite, difuze; grunz în sunetul și atacul fiecărei partide. Eratic.

Încă o stea (Yefim Bronfman), încă un latent moment de referință; din păcate și încă o conjunctură crudă. Instrumentul, acustica, iar cu cât mai valoros pianistul și cu cât mai postulant concertul, cu atât mai dură anecdota. Pe care nu-mi face nicio plăcere să o repet; dar cum altfel să concluzionez, când întreaga parte concertantă a seriei de la Sală a fost descumpănitoare?

Pe undeva, trebuie să admit că îmi pot cizela pe viitor mai mult negativismul. Sunt mult mai puțin fieratic atunci când nici nu am vreo slăbiciune pentru lucrare. Iar Concertul nr. 2 al lui Brahms este de o măsură, manieră și melodie conflictuale. Nu știu câți își mai aduc aminte să-și fi luat bilet știind că se va cânta ”Imperialul” de Beethoven. Irelevant poate, din moment ce nici Bronfman nu a concertat în turneu cu Filarmonica cu altceva decât cu al doilea Concert de Liszt, respectiv Brahms. Dintre cele trei, doar Liszt, posibil mai evocativ, rodnic, ornat, incandescent. Așa, un Brahms dificil, prelung, secățiu.

Nici prea mâhnit n-am ajuns să fiu în micile părți la care totuși țin, cum e finalul. A avut scântei, orchestra retrăgându-se în sfârșit, Bronfman finalmente mai înviorat, semne de ușurime în atingeri și în spirit sau o oarecum instigatoare răbufnire în cele mai potrivit momente aprinse. Restul a fost ceva cu care să te resemnezi. Mâinile lui Bronfman, atât de grele (probabil și trudite), ciobind terțe de regulă grațioase, făcând din Allegretto un fior sinuos.

Până atunci, un parcurs zăbavnic, aspru-peticit; Bronfman în genere unilateral, orchestra pe marginea delăsării. Chiar și puțină irascibilitate între ei, Bronfman trântindu-și cadențele și umpluturile până să poată fi preluat de orchestră, aproape cu saț pentru a continua să se căznească atât. Andantele, liric, molcomitor (cu siguranță mai puțin buf decât repausurile din scherzo, despovărate, dar arătând întocmai cât de mistuitor au fost toate celelalte clipe), deși sosind și el cam prea târziu – aveam deja o ușoară amețeală și palpitații de la tot ce ascultam și atmosfera în care mă bălăcăream.

Când vine vorba de încheieri, îmi stă în obicei ori să pripesc lucrurile, ori să mă împleticesc în ele. Se poate să fi făcut câte puțin din ambele, de-a lungul simfoniei. Orchestra, din fericire, domina din nou, cu eroii ei individuali în poziții (funestul trompetist, sonor și precis, de nu chiar și ușor detașat, deasupra tuturor de-a lungul întregului trauermarsch; apoi antractul silențios de cvartet în miez de Scherzo, impecabil de reținut – deși parcă și aici cu o mică nuanță, o ”tieftest” pișcare la violă). Am fost atras și distras de o multitudine de detalii, voci și semnale. Dar am fost oare copleșit, astfel? A fost o interpretare deliberat eclectică? A fost ”strict simfonic”? Iată-mi surprinderea, admițând că n-am putut surprinde mai multe esențe de atât.

Ajunși la ultima parte – sau ultimele părți; Mahler rezervă un sic! în asta – totul deveni sentimental. Nu sunt cu adevărat un fan al Adagietto-ului, deloc cu credința că ar fi cel mai rafinat, pudrat moment al muzicii lui Mahler, darămite binevoitor atunci când e singurul lucru pentru care oamenii s-ar duce să asculte a Cincea. Dar de data asta, m-am lăsat învăluit; nici prea molatic încât să te ațintească, nici iuțit, încât să i se estompeze licărirea. Încă un moment memorabil, mai târziu în rondo – un stretto maxim, implacabil și acustic-acaparator, făcându-mă nesigur de este un contratimp scăpat de sub control ori o momentară dispersie de sunet și forță. Partea amuzantă este că nu o mai găsesc pe imprimare. Cum așa! Hm. Mult mai puțin închipuite, altfel, ultimele minute, cu fuga transformându-se în cel mai festiv, puternic și intens final posibil de cuprins.

Das war’s. Nu pot spune că am fost mai captivat de atât, dar a fost pe cât de concret și simfonic poate fi. Sunt destul de arogant să-mi fi dorit să rămân până la capătul zilelor acestea muzicale, să o aud și pe a Noua. Cu ea, aș fi avut o veritabilă chintă mahleriană, în prima vista, toate la Enescu în decursul ultimilor șase ani.

Alte câteva regrete, date și de un final de Festival hotărât să nu se întingă până în ultima clipă: cum de am putut să plec în zi de Bach, cu Gidon Kremer și a sa Baltică; cum de am renunțat la Dhafer Youssef (pe partea de ”World Music” neexplorată, oricum); cum de mi-a scăpat din vedere cât de aclamat, de in-form, este Antonio Pappano.

Dar adevărul este că sunt frânt. De-a binelea și de-a gata. Până și abonamentul meu e rupt, îndoit, șters, scriind pe el că mai am locuri la nu știu ce concert Georg E. Escu. Sună interesant. Dar contenesc.