Se știe că, dacă e iulie, e Festivalul de Jazz de la Gărâna. Miercuri dimineaţă pornim într-acolo plini de cele mai bune intenţii pentru al șaselea an consecutiv. Am învăţat deja traseul pe de rost, ne-am obişnuit şi cu eternele reparaţii ale celor de la drumuri, care oferă șoselei un aspect de work in progress. Totul merge ca pe roate. Orele trec, dormim, mâncăm, privim pe geamul maşinii, acolo unde peisajul mai degrabă splendid trezeşte nostalgii şi instincte neştiute – să fie acesta, oare, celebrul picior de plai invocat de poeţi? Tovarăşii mei de călătorie confirmă că aşa e, bifăm aşadar plaiul şi ne continuăm drumul spre gura de rai.

Dacă e să dăm crezare Eclesiastului, există un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a juca; un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre; un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a te reţine de la îmbrăţişări. Folosind înțeleapta învățătură biblică în modul cel mai aplicat cu putință, vedem că ea se potrivește într-o suficientă măsură și unei experiențe muzicale precum festivalul spre care ne îndreptăm. Vă asigur că toate cele de mai sus se petrec în multe rânduri, într-o manieră mai mult sau mai puțin simbolică, în fiecare an în care ne strângem în Poiana Lupului pentru a ne lăsa seduși sau convinși de muzica numită, cu un termen tot mai generic, jazz.

***

Programul de joi începe cu trupa lui Iordache. Gândul și simțirea mă duc încă de la prima piesă spre un sănătos jazz șaptezecist românesc, fapt pentru care e responsabilă, cred, secția de suflători. Sună plin și închegat, încerc să mă concentrez, dar fiind prima trupă din festival, atenția îmi zboară în toate direcțiile, iar eu odată cu ea.

Pentru a capta, chiar și parțial, bunăvoința cititorilor și mai ales a cititoarelor care l-au îndrăgit pe Sławek Jaskułke de cum l-au zărit urcând pe scenă, mărturisesc: sunt nu doar snob, ci și superficial la culme. Ca atare, pianul solo (cu câteva excepții, Nik Bärtsch, de exemplu), mă plictisește de-mi sar ochii din cap. Încerc, totuși, să-i dau o șansă pianistului polonez. După o piesă și ceva, mă lămuresc că nu e din filmul meu și că n-are rost să exagerez cu testarea propriilor limite, așa că mă retrag în compania prietenilor, la o poveste și o cană cu vin.

John Scofield. Momentul culminant al primei seri pentru o mare parte a publicului. E tocmai ceea ce trebuie să fie: de cum iau instrumentele în mână, profesioniști până în măduva oaselor. Alăturarea fericită cu mai tânărul chitarist Kurt Rosenwinkel a dat savoare recitalului, cei doi dialogând frumos în improvizațiile specifice genului. Oricum, marii chitariști care vin la Gărâna par urmăriți de un blestem. Mulți ne amintim că recitatul lui John Abercrombie de acum câțiva ani a fost întrerupt de intrarea în scenă, so to speak, a Elenei Udrea (politician român și ministru al turismului la acea vreme) și de corul de huiduieli aferent. Anul acesta o pană de curent secționează concertul americanului. Cu prezența de spirit a celor trecuți prin multe, membrii trupei nu se pierd, trecând pentru câteva momente într-un registru acustic, iar Scofield ne amintește că, în fond, așa se cânta jazz-ul la origini. La Adrian Gașpar Trio orele sunt deja târzii foarte și nu mai rezistăm. Regrupându-ne încetuț, ne îndreptăm spre pensiune pentru a schimba impresii și a ne odihni.

***

(va urma)