Anul acesta, festivalul de la Cluj, ajuns la a patra ediție, a devenit unul de comedy-drama, formulă care lărgește semnificativ teritoriul filmic de explorat & exploatat, garantând, cel puțin în teorie, prezența unor filme nu doar mai diverse, ci și mai bune. E o mișcare cât se poate de binevenită: este, practic, imposibil să faci selecția pentru un festival nișat la extrem, ca acesta, care să conțină exclusiv comedii, păstrând totuși un nivel acceptabil al calității.

Primul film văzut a fost The Trip, Marea Britanie, 2010, r: Michael Winterbottom. Început excelent de festival pentru mine: un mockumentar cu două personaje principale, Steve Coogan și Rog Brydon jucându-și propriile roluri, de actori plecați într-o călătorie jurnalistico-gastronomică ce traversează nordul Angliei, întreprindere finanțată de un ziar de duminică care dorește un material care să documenteze sejurul celor doi. Lucrurile se derulează la viteză egală de la un capăt la celălalt, umorul e britanic – acid și enervant deopotrivă, după cum îi stă bine. Îl recomand și eu celor iubitori de tihnă și cu o toleranță sporită la dialoguri spumoase și interminabile.

Al doilea film a fost Der Sandmann, Elveţia, 2011, r: Peter Luisi. Broșura festivalului, studiată bine înainte, lăsa să se întrevadă o poveste cu iz kafkian și cu potențial cert:

Într-o dimineaţă, Benno găseşte nisip în patul său. Cu toate că, la început, încearcă să ignore acest lucru, la scurt timp el realizează că, treptat, viaţa lui se scurge asemeni nisipului. Zi după zi, nivelul nisipului creşte iar timpul său devine din ce în ce mai scurt. În cele din urmă, nu-i rămâne altă soluţie decât să ceară ajutorul Sandrei, care are un mic magazin de cafea la parterul clădirii lui. Deşi Benno o urăşte pe Sandra din răsputeri, acesta începe să o viseze constant noaptea. Ce legătură poate exista între Sandra, visele lui Benno şi nisipul?

Chiar așa, ce legătură? Habar n-am, și e puțin probabil că voi mai afla vreodată. Proiecția s-a întrerupt pe la minutul 40 din pricina unei iremediabile defecțiuni tehnice, noi, spectatorii, fiind nevoiți să părăsim sala triști și neconsolați. În fine, ideea de plecare era bună. Problema este că idei avem toți. Și mai bune, și mai proaste: lipsa lor e ultimul lucru care trebuie să ne îngrijoreze. Problemele apar, desigur, când vrei să le transpui în practică la nivel artistic. O acțiune care, de cele mai multe ori, e mai degrabă modestă. La fel și în cazul de față: rezultatul nu e dezastruos, dar e călduț și pe alocuri căznit. Partea bună e că, atunci când nu ai așteptări care să fie înșelate, nici dezamăgirea nu are cum să te tulbure excesiv. And it didn’t.