Fapte care mi-au fost aduse recent la cunoştinţă mă fac să concluzionez că, până nu demult, am dus o existenţă dublă. Pentru cea mai mare parte a vieţii, am fost ferm convins că o dictatură sângeroasă, impusă prin forţă de o mare putere străină, preluase puterea la noi în ţară, că foamea şi teroarea bântuiau de zeci de ani satele şi oraşele şi că orice vorbă rostită la locul sau momentul nepotrivit te putea arunca în temniţă. Aflu că, de fapt, în tot acest timp, am trăit o minciună. Tot mai mulţi oameni dragi şi a căror părere o preţuiesc mai mult ca orice îmi spun că, departe de-a fi dus-o rău, perioada aceea a fost, fără doar şi poate, cea mai frumoasă cu putinţă nu numai din istoria poporului meu, ci şi din viaţa mea. Ceea ce consideram a fi o odioasă raţionalizare a tuturor produselor de consum nu era decât o înţeleaptă gestionare a avuţiilor comune, iar regimul oarecum strict a împiedicat răspândirea anarhiei, a haosului care făcea ravagii în alte părţi ale globului. Propriul meu tată îmi confirmă că, în pofida amintirilor amare despre copilărie şi adolescenţă, pe care le credeam foarte exacte, am dus o existenţă minunată, ferită de lipsuri şi griji de orice fel.
Lucrurile par să stea altfel acum: pare să fie libertate, linişte şi chiar un oarecare belşug. Dar mai pot fi sigur?
cred ca pentru un parinte care a incercat sa protejeze cat mai mult un copil de aspectele negative ale lumii in care traia este dificil sa recunoasca ca nu ar fi reusit sa faca asta.
in acelasi timp, sunt atat de multi care acuza acea perioada/acel sistem, incat psihologic cred ca incepe sa se deruleze un mecanism de autoaparare.
oamenii se identifica suficient cu contextul respectiv, incat orice acuza este perceputa ca o tolerare voita a sistemului, o colaborare tacita, pasiva, daca nu chiar prietenoasa. ceea ce ii infurie in interior si ii face sa sublinieze aspectele pozitive.
mie mi se pare, dimpotrivă, că sunt extrem de puțini cei care acuză sistemul / perioada… cu mecanismele de apărare, ai dreptate 🙂
cei care ar acuza sistemul de atunci nu cred ca au timp sa o faca, fiind prea ocupati sa o contrazica exclusiv exercitandu-si „libertatea, [liniştea] şi chiar oarecarele belşug”
eu cred ca sunt destui. 🙂 ii vad, ii aud, ii simt in jur. a se ciuli urechile si inchide gura, sa nu intre musca. 🙂
pe de alta parte perceptia mea e ca cea mai dramatica perioda a fost la inceputul comunismului, cand s-au facut colectivizarile fortate. daca asta este adevarat, atunci vorbim cu alte cuvinte de bunici (70-80 ani) care au avut o viata foarte grea. comparativi cu acestia dramele unei persoane de 40 ani par superficiale si probabil snt tratate ca atare de bunicii varstnici.
desigur, daca luam in considerare ca oamenii acestia, care se „apara” folosesc ca mecanism de aparare negarea, atunci putem intelege, poate!
eu nu pot! nici sa-i inteleg si nici sa uit perioada.
nu inteleg aceasta fascinatie a oamenilor in jurul varstei de 40 si de ani pentru obiectele copilariei lor glorios-comuniste, tot exhibitionismul care aduce pe retele de socializare abecedare soioase, guma de mestecat „creion”, ciocolata chinezeasca etc si care-mi cer sa dau eventual un like. ce sa „like”? felul in care imi faceam temele la lumina lumanarii, sau a unui opait cu gaz, usor flamanda si foarte inghetata? oare, mecanismele mele de aparare n-or exista? sau am eu unele mai armonioase.
nu inteleg cum se sterg din memoria colectiva episoadele de trauma intensa pe care le-au trait oameni, semeni ai nostri prin puscariile comuniste. cum se poate nega moartea celor care au muncit la canal?
asadar, cine traieste o mare minciuna?
dacă e s-o luăm filosoficește, cu toții trăim o mare minciună 😀
Adevarul e , intotdeauna , undeva pe la mijloc . Toti cei care pun mana pe putere ii denigreaza pe anteriorii posesori ai „ciolanului”. Pentru cei care au un simt al echitatii in suflet , sunt mai putin acaparatori , lacomi ,a fost o perioada rezonabila . Ma bazez pe propriile amintiri , pe ce mi-au povestit parintii , bunicii sau cunostintele . Cartile citite pot fii discutabile , partinitoare , dar amintirile , perceptia mea asupra societatii de atunci sunt obiective . Istoria nu e o carte cu date si informatii ci un puzzle cu multe piese din care fiecare , la nivelul lui ( adevarul e ca n-am avut neamuri la Canal , chiaburi sau dizidenti ) , isi face o imagine . In „Fetele tacerii ” de Augustin Buzura , e tragico-comica lupta intre sustinatorii vechiului si noului regim . Raul ce mai mare , de la baza oricarei societati e lacomia . Iar capitalismul musteste de lacomie asa ca …
Adevărul e „întotdeauna” la mijloc :)))? (chestia cu „pentru cei care au un simt al echitatii in suflet , sunt mai putin acaparatori , lacomi ,a fost o perioada rezonabila” mi-e și jenă s-o comentez)
Iarta-ma ca produc , in continuare , jena , dar insist si intreb : de ce ?
dacă crezi că perioada de dinainte de ’89 a fost „rezonabilă”, orice discuție mi se pare inutilă 🙂
Apreciez oamenii deschisi dialogului ,chiar daca au pareri contrare .
Mi se pare de bun simț