Am vrut să scriu despre Electric Castle imediat după încheierea festivalului. Mi-am dat însă seama că orice aș spune s-ar pierde probabil printre nenumăratele cronici scrise la fața locului și în fierbințeala momentului, așa că am așteptat ca lucrurile să se potolească, iar apele să se mai așeze. Literally.

Pe scurt, că altfel nici nu știu. Nu știu pentru alții cum e, dar pentru mine festivalurile au legătură în primul rând cu oamenii & atmosfera, cu feeling-ul locului. Iar din punctul ăsta atmosfera a fost cea mai relaxantă cu putință. Experiență a fost super-pozitivă, senzația de comunitate / comuniune mult mai prezentă decât la alte manifestări de gen, comunicarea organizatori-participanți peste așteptări de eficientă, având în vedere condițiile meteo vitrege, ca să nu spun mai mult. Partea bună e ploaia și fenomenele care au însoțit-o au contribuit, paradoxal, la crearea și consolidarea brand-ului festivalului, ceea ce nu e puțin lucru. Memele, ironiile virale care au umplut Facebook-ul mult timp după încheierea festivalului au echivalat cu o campanie de marketing solidă, ducând la asocierea, pentru următorii douăzeci și cinci de ani, a cizmelor de cauciuc cu Bonțida și cu EC. 

La modul propriu, ce am învățat din povestea asta se poate folosi la edițiile viitoare, și anume, că cea mai mare greșeală e să crezi că te poți feri de noroi – asta e o greșeală de începător, după care-i puteai dibui pe cei ajunși de puțină vreme la concerte. La sfârșitul zilei, am fost martorii unei democrații perfect puse în practică: toată lumea arăta la fel 😀 .

Bottom line, e de mers clar, ne vedem la anul.