am să recunosc cinstit că, deşi mi-a plăcut, filmul ăsta nu m-a impresionat ca celelalte filme ale lui kurosawa, cu toate că avea toate elementele necesare ca să impresioneze. ori poate tocmai de aceea. am început să întrevăd pe alocuri reţeta după care-şi construieşte filmele, şi nu mi-a prea plăcut. eu vreau să fiu păcălită, vreau să fiu minţită frumos. sunt oricum foarte docilă şi cred multe, atâta vreme cât eşti destul de rafinat să mă duci pe căi ocolite şi să mă fascinezi cu subtilitate. nu-mi plac lucrurile prea evidente, în afară de cazul în care acesta e cel mai mare atu al lor. nu-mi plac chestiile desuete şi exagerat sentimentale, decât dacă sunt echilibrate într-un fel sau altul prin formă sau prin altceva. o telenovelă alb-negru e mai puţin telenovelă decât una în culori, unde machiajul strident al protagonistelor accentuează patetismul. o telenovelă cu muzică gregoriană (haha, mă rog, înţelegeţi voi) pe fundal e mai puţin telenovelă decât una cu natalia oreiro. ce vreau să spun este că sunt mai mulţi factori răspunzători, mai mulţi stimuli care se potenţează reciproc, mai ales în arta cinematografică, creând fie impresia de sirop, fie pe cea de ceai negru. şi, ca să revin la dodesukaden, aici am regăsit umpic prea multe elemente vizibile şi servite pe tavă. un pic prea mult tragism tratat cu o falsă detaşare. ce am uitat totuşi să menţionez din start este că până şi acest prea-plin îşi are la kurosawa justificările lui, şi e construit cu rafinament şi răbdare pe o structură plauzibilă. doar că nu-i aşa de… pe gustul meu. 

în altă ordine de idei, în film e vorba de vieţile mai mult sau mai puţin întrepătrunse ale unor familii sărace care locuiesc într-o foarte colorată şi pitorească groapă de gunoi. ce mi-a plăcut mai cu seamă e felul în care se îmbină realul cu magicul, din punct de vedere al imaginii, şi anume foarte in your face, ca o pictură expresionistă, ca o scenă artificioasă de fellini sau ca un decor de teatru, fie plin de penumbre armonioase, fie de culori vii şi de contraste puternice. rags and rainbows. masks and mud.

am scris cam mult de data asta (deşi n-am acoperit tot ce trebuia acoperit), aşa că mă opresc aici.

because of their uncanny resemblance, a commoner (and a thief, too) gets to become a double for a clan warlord in medieval japan. soon after, the lord is severely wounded in the civil war that divides the country. his last wish before dying is, to a few loyal generals, that his death should be kept secret for three years, in order for the clan to successfully continue fighting the battle for kyoto, deceiving the rival clans. the double thus becomes the impersonator of a very powerful and respected chief, trying to live up to the expectations of his trainers. the transformation, evolution and apparent frailty of his situation are followed throughout the movie.
no aşe. după descrierea asta care seamănă cu una de pe imdb, să zic eu pe limba mea ce am de zis.
umbra devine mai plină de substanţă şi mai consistentă decât persoana care o crează. gata.  : D
pe de altă parte, filmul, deşi este (şi) un film de război, are un ritm calm şi regulat, ca respiraţia unui om care doarme, fără ca lucrul acesta să-i atenueze cu nimic tensiunea sau dinamica. puţine cuvinte, puţine muzici, cu totul altfel decât aglomeraţia inutilă, agitaţia pompoasă şi risipa de vorbe (gesturi sentimente simboluri) din alte filme. minimalism, mişcări precise, rafinate. filmări extrem de frumoase, cu cadre lungi şi simple. pentru că sunt după o noapte de beutură şi am capul cât o baniţă, nu-mi amintesc ce vroiam să mai scriu aseară, dar sigur mai era ceva, ceva fain de tot. oricum…mi-a plăcut foarte mult povestea. mi-au plăcut foarte mult personajele. mi-a plăcut foarte foarte mult tot filmul.