Uneori am impresia, ascultând un album, că există piese create anume doar pentru a le anunţa sau a le pregăti pe altele, pentru a le oferi atmosferă sau contrast. Și asta e valabil şi în cazul unor întregi concerte de festival: e nevoie de o zonă muzicală de tampon care să amortizeze șocul întâlnirilor dintre fenomene muzicale prea intense. Poate că, nevoiți fiind să ascultăm în mod exclusiv o succesiune de coloși muzicali, am fi doborâți pe capete de sindromul Stendhal, cu efecte nu tocmai plăcute pentru simțul estetic al celorlalți.
Irina Popa & The Sinners au deschis seara de vineri cu o colecție de standarde și piese care apar pe discul de debut al artistei. După ce a câștigat acum câțiva ani Festivalul de la Mamaia, Irina Popa s-a înfățișat pe scena de la Gărâna cu o ținută scenică și o mimică oarecum exuberante, dar cu o voce foarte bună pe care o controlează excelent, lăsându-mi impresia că nu de un profesor de canto are ea nevoie, ci mai degrabă de unul de stil. Fără a ieși din tipare, a fost un moment reușit care lasă deschisă calea spre eventuale viitoare surprize plăcute. Ca să fie clar: multă lume a crezut că Irina Popa l-a avut ca basist în trupa de acompaniament pe Mugurel Vrabete din trupa Holograf. Lucrurile stau însă cu totul altfel: la bas a cântat Mugurel Vrabete de la Basorelief. Ceea ce e cu totul altceva.
Arild Andersen Trio (Arild Andersen – contrabas, Tommy Smith – saxofon, Paolo Vinaccia – tobe). E foarte dificil să vorbești despre maeștri, când totul pare să fi fost spus deja. Uriașul (la propriu dar, mai ales, la figurat) Vinaccia e o prezență dominantă, care simte intens fiecare atingere a plasticului tobelor, dar mai ales a cinelelor, implicat total, demiurgic, asupra setului – inevitabil firav – de tobe pe care cântă. Mi-am îndemnat prietenii să-l urmărească o vreme, dacă pot, doar pe el: e un spectacol în sine, care te lasă să întrevezi complexitatea artei cântatului la tobe. O prestație impecabilă, desigur, și extrem de echilibrată, cu piese deopotrivă cantabile și sumbre, după tipicul nordic. La piesa a treia am început să întrevăd pădurea norvegiană, iar fiordul, ei bine, nici fiordul nu s-a lăsat așteptat prea mult.
Luiza Zan mi se pare una dintre vocile de top trei din România – dacă nu chiar de top doi sau chiar top unu. Cu o prezență scenică extrem de puternică, ca de obicei, a avut un program scurt, dar percutant, bazat exclusiv pe standarde, lipsit, din păcate, de bis din pricina orei înaintate și a nerăbdării următorului interpret.
Îmi dau seama ce frustrant e când preferații tăi nu respectă întocmai playlist-ul pe care l-ai întocmit pe drum, în cap, pentru ei și, în plus, vin și însoțiți de alți muzicieni decât poftești tu, adorator naiv și neinformat. Totuși, când ai la îndemână mărețul Internet și atotcuprinzătorul YouTube, mi se pare puțin deplasat să te simți trădat în așteptări. Trupa cu care John Surman s-a însoțit, formată din norvegienii Erlend Slettevold – pian, Terje Gewelt – bas, Tom Olstad – tobe, și-a făcut treaba excelent și cred că orice muzician de jazz s-ar simți onorat să cânte alături de ei. În orice caz, din câte am înțeles, distinsul supus al reginei a așteptat cu atâta pasiune întâlnirea cu noi, minunatul public românesc, încât de-abia a mai comunicat cu cineva înainte de începerea concertului. Pentru că a început cu o piesă de pe Brewster’s Rooster, Kickback, dacă memoria nu mă înșală, recitalul lui John Surman mi-ar fi plăcut chiar și dacă nu mi-ar fi plăcut. Dar mi-a plăcut enorm și de aceea îl introduc în topul ediției din acest an.
