Am întors pe față și pe dos cu prieteni și amici ceea ce se întâmplă la Gărâna. Nu am încredere în cei cărora le place totul, indistinct, fie că vorbim din punct de vedere organizatoric, fie muzical, căci asta îmi evocă nepricepere și superficialitate, dar sunt profund suspicios și cu cei care găsesc la tot pasul motive să se plângă că lucrurile nu merg perfect, „ca afară”, ignorând natura dubios-problematică a spațiului în care ne ducem viețile (România) și greutățile de tot felul ce decurg de aici. Eu văd un festival care se dezvoltă organic de la an la an și unde îmi doresc să revin la fel de mult ca la început: pentru prieteni și muzică, nu sunt sigur în ce ordine. Bucuria faptului că e prima ediție, după vreo zece ani, când nu plouă e dublată de cea a mutării în spate a tarabelor și grătarelor, cei cu o oarecare vechime amintindu-și, desigur, cu șoc și cutremurare, valurile de fum cu aromă de mici ce au întunecat scena pe care cânta Garbarek în 2007. 

Credincios convingerii mele că artistul adevărat e cel care folosește un minim de mijloace expresive pentru a obține un maxim de efecte, îi așez pe Carlos Bica și pe colegii săi din trupa Azul alături de NPM‘s Kuara într-un top trei personal, interșanjabil, al ediției a XVI-a, sperând să se simtă confortabil acolo în compania cvartetului lui Tord Gustavsen. Se cuvine să pomenesc de volumele lansate în pauze: Adriana Cârcu, Cronică sentimentală, și Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya; în plus, apare o carte despre festival, o clecție de texte care încearcă să cartografieze, la limita dintre științific și personal, spațiul spiritual și geografic al fenomenului Gărâna, și un DVD produs de Ema Nicola, cu filmări live, interviuri și informații culese din edițiile ultimilor ani, musai de aflat sau reamintit. Dincolo de preferințe exprimate mai mult sau mai puțin vehement și de pătrunzătoare impresii de moment, aceasta e una dintre cele mai bune ediții – dar de câți ani continuăm să spunem, și pe drept cuvânt, acest lucru :D? Să mulțumim, așadar, familiei Giura și întregii echipe care face posibil acest mic miracol din vârf de munte. La cât mai multe ediții!

În a patra seară îl vedem în acțiune pe Eugen Gondi, legendarul toboșar timișorean cunoscut mie doar din vechi înregistrări, povești și fotografii, așa că mă bucur să-l prind live tocmai într-un loc de suflet. O surpriză mai mult decât plăcută – tocmai ceea ce așteptam, ba chiar umpic peste, trioul satisfăcându-mi apetitul pentru jazz-ul mai clasic, dar deloc învechit. Îl remarc pe Cătălin Milea, un saxofonist ce-mi pare a evolua pe o filieră coltraniană, despre care, mărturisesc, nu știam nimic, dar pe care îl voi urmări începând de acum. 

Bugge Wesseltoft & Friends. Sonoritățile mai „moderne” prind de minune și văd lumea bâțâindu-se pe ritmurile ca de club. Bugge e admirabil și Truffaz laolaltă cu el: cu un look ce aparține altei generații, el se implică în proiecte mai tinerești și mai îndrăznețe pe care nu mulți congeneri le-ar gira măcar, darămite să le completeze. La un moment dat, decid să urmez recomandarea făcută de Bugge, de a ne exprima prin dans dacă simțim nevoia, și atmosfera se înviorează subit. Spectatorii, care stătuseră înșirați ca niște școlărei cuminți, se ridică și dansează, spre nedumerirea oamenilor de ordine care nu pricep unde au greșit ca să trebuiască să se confrunte cu o mulțime de melomani care se simt bine. În fața scenei se crează un frumos sentiment de comuniune, miza, în fond, a oricărui festival reușit, sentiment ce a făcut posibilă memorabila explozie de simpatie din timpul concertului Avishai Cohen de anul trecut. 

Carlos Bica – Azul. Știu, s-a mai zis de câteva ori, dar asta se întâmplă: sângele latin își spune cuvântul. Carlos Bica, contrabas, acompaniat de Frank Möbus, chitară electrică și de Jim Black la tobe, sunt una dintre confirmările majore ale festivalului. Ce știam de pe discul Materia Prima se amplifică în execuția live și capătă o putere persuasivă excepțională. Fără demonstrații ostentative de virtuozitate și practicând o comunicare verbală minimă cu publicul, cei trei fac muzică. Doar muzică. Trăirea mea atinge maximul istoric de anul acesta – trăirea lor e contagioasă și învăluie, prin dedicație și concentrare.

Marc Ribot y Los Cubanos Postizos (Cuba & USA). Cu nimic impresionat de chitara lui Ribot, pe care-l prefer, dacă chiar trebuie, în alte formule, sau de percuția excesiv de stufoasă pentru gustul meu, dar plăcută mulțimii care jubilează descătușată, caut satisfacția în altă parte și dedic ultimele momente petrecute aici poveștilor cu oameni dragi pe care îi voi revedea, în carne și oase, doar la anul, dar, în formă sublimată și virtuală, zilnic, pe Facebook, locul unde i-am și cunoscut pe mulți.

Basist american care a cântat cu Miles Davis în perioada sa electrică, din șapte, pe vertical (Dave). Ăăă… Holland? Doamnelor și domnilor, răspuns corect! Și recital muuuuult mai mult decât corect al trioului Prism, cu un Holland magnific însoțit de nu mai puțin celebrul Kevin Eubanks, chitarist cunoscut multora din postura de acompaniator al lui Jay Leno în emisiunea The Tonight Show. Ce să spun? Calzi ca niște americani adevărați, comunicativi, cu plăcerea, cu patima de-a cânta întipărită bine pe chipuri. Ca orice mare muzician, Holland cunoaște semnificația generozității și știe să rămână în umbră când e cazul, lăsându-și colegii de trupă să treacă în prim-plan. Iar muzical? Fusion, oameni buni, un fusion de cea mai bună calitate, care ne învolburează sângele-n vene și mințile-n cap. Acesta e stilul care m-a adus acum mulți ani pe calea jazz-ului și cred că e calea cea mai la-ndemână pentru orice iubitor de rock care dorește să facă la fel. O excelentă alegere pentru deschiderea unei seri. A oricărei seri.

***

Emy Drăgoi & Jazz Hot Club de România. Întâmpinat poate cu reticență de puriști, grupul virtuozului acordeonist are un feedback extraordinar după câteva piese, când lumea se dumirește că-i îngăduit nu doar să-ți placă și așa ceva, ci și să arăți în public că-ți place. Jazz-ul manouche e o nișă puțin explorată la noi și cred că e primul concert la care asist. Emy Drăgoi e foarte stăpân pe sine și incursiunile sale vizează o plajă foarte largă de genuri și perioade muzicale, de la muzica cultă la cea populară, iar chitaristul Alex Man e o surpriză extrem de plăcută, duelurile dintre cei doi fiind uneori de-a dreptul spectaculoase. Ca împătimit al muzicii lăutărești și fan pe viață al țambalului și acordeonului folosite în scopuri muzicale folclorice, sunt vrăjit de dexteritatea și trăirea adâncă pe care cei doi soliști o dezvăluie. Eu unul mă declar foarte mulțumit. Și nu, nu e manelizare, cum am auzit. E altceva.

Tord Gustavsen Quartet este, pentru mine, unul dintre cele mai aşteptate momente ale prezentei ediții. Ultimul lor album, The Well, e o mostră de rafinament pur, varianta live adăugând nuanțe și intensitate materialului excepțional de pe disc. Rămân fără grai, așa că voi folosi mărturiile a doi prieteni pentru a arată cam despre ce a fost vorba, Lucian Maier, care a făcut o analiză amănunțită, aplicată, a experienței trăite sâmbătă seara, pentru Liternet, și Adriana Cârcu, care a realizat nu demult un excelent interviu cu Tord, Despre bogăția simplității, pentru revista Observator cultural. Dar să-l lăsăm pe Tord să vorbească. „Ceea ce facem noi este muzică cultă și poate fi analizată ca atare, dar ea poate fi și o stare a a existenței ce se deschide în fiecare moment, mai degrabă decât o poveste cu o desfășurare lineară, pe care o poți contempla dinafară… Dar dacă întrebarea este mai degrabă: «Exprimă melodiile noastre ceva anume?», atunci răspunsul este predominant nu, pentru că, în principiu, totul este deschis oricărei interpretări. Concepția fiecărui ascultător în legătură cu muzica noastră este perfect valabilă pentru acel ascultător și este important să nu încercăm să blocăm acea deschidere. Dacă am vrea să descriem un munte sau un râu, am face poze. Muzica este mult mai mult decît atât.” (restul interviului, aici)

Unul dintre cele mai speciale recitaluri din festival, aproape de sufletul meu și al oricărui amator de lirism înghețat marca ECM, e cel al proiectului Kuara featuring Trygve Seim, care, până la urmă au ajuns să fie însoțiți pe scenă de unicul, irepetabilul, fabulosul Nils Petter Molvaer și mai apoi de Mats Eilertsen, contrabasistul lui Tord Gustavsen. Minimalismul inițial de pe Psalms and Folk Songs e îmbogățit (sau distrus…?) de intervențiile altfel aerisite ale lui Molvaer care își suprapune vocea caracteristică făcând ca totul să vireze spre propriul său univers. O muzică de o sensibilitate extremă, care merită un cadru şi un public dispus să se lase sedus și abandonat extazului. Spectatori se străduiesc să-şi revină în urma catharticei experienţe precedente și o parte părăsesc locul faptei într-o încercare, nu lipsită de îndreptăţire, de a păstra viu sentimentul rar al desăvârșirii împărtăşit mai înainte la o rară intensitate. Pentru mine, nu e o muzică ce creează stări, ci una care, dimpotrivă, răspunde unor stări, așa cum se întâmplă și în cazul Food, invitații de anul trecut. De data aceasta, disponibilitățile nostre se întâlnesc undeva pe la mijloc. E o seară perfectă. E bine. Da, totul e bine.

***

***